Iosif Petschovschi

[Kidu]

Petschovschi – legenda sportului arădean



Deşi născut la Timişoara, Iosif Petschovschi este un nume important în istoria sportului arădean şi, implicit, în istoria oraşului. L-am putea cataloga pe Iosif Petschovschi ca fiind cel mai arădean dintre timişoreni!

Născut în Timişoara la 2 iulie 1921, Petschovski a fost cel de-al patrulea copil al familiei, având alţi nouă fraţi. Tatăl acestuia era slovac originar din Boemia, iar mama viitorului fotbalist, bănăţeancă get-beget. Debutul în lumea fotbalului l-a avut la vârsta de 16 ani, la echipa din divizia B, Chinezul Timişoara. Cu trei ani în urmă îl descoperise antrenorul austriac Carol Vanna, cel care l-a şi dus la echipa sa de debut. La doi ani distanţă de la debut, acesta performa la echipa CAM Timişoara (Clubul Atletic Muncitoresc Timişoara), în prima ligă, acolo unde a jucat doar două meciuri. Pentru o scurtă perioadă s-a întors la Chinezul, fiind apoi transferat la echipa de fotbal a Clubului Atletic din Oradea, unde a jucat trei sezoane (1941-1944), nereuşind însă nici un gol în cele peste 30 de meciuri jucate. Cu această echipă a câştigat şi primul său trofeu – Campionatul Ungariei. A jucat pe postul de mijlocaș central ofensiv. Primul meci în Divizia A fiind la 2 iunie 1940, cel între CAM Timișoara şi Rapid București, încheiat 4 – 1. Între 1941 şi 1944, acesta a jucat în campionatul ungar sub numele de Jozsef Perenyi. De asemenea, acesta a performat în trei meciuri pentru naţionala Maghiară.

După cum bine ştim, Petschovski a avut nenumărate porecle. În perioada de după cel de-al doilea război mondial, prietenii îl porecliseră Cosarul, după un film cu Errol Flynn care era foarte popular în acea vreme. Nefiindu-i pe plac acest apelativ, i s-a spus Csala. După un sezon jucat la Clubul Atletic din Cluj, Petschovski ajunge, în sfârşit, la echipa de fotbal a Uzinelor Textile Arad, acolo unde îşi găseşte o echipă de suflet, echipă care avea să îl “găzduiască” cea mai mare parte a carierei sale fotbalistice. Fiind încadrat şi în câmpul muncii, în postul de lăcătuş-mecanic la uzinele mai sus menţionate, a fost agreat şi iubit de la început de suporterii echipei. Nici atunci, viaţa de persoană publică nu era lipsită de incidente. În anul 1946, un fotbalist maghiar a încercat, reuşind chiar, să îi fure identitatea lui Petschovsky, recomandându-se ca fiind acesta. Falsul Petschovsky a reuşit chiar să ajungă pe punctul de a semna un contract cu echipa franceză Racing Club de Strasbourg. Un an mai târziu, Peci (un alt apelativ al lui Petschovski) a fost suspendat pentru o perioadă de trei luni, deoarece, înaintea unui meci între naţionalele României şi Poloniei, acesta a pariat că Polonia va câştiga meciul. Între 1946 şi 1951, Petschovski a înscris, în cele peste 90 de meciuri jucate, 34 de goluri, poziţia sa fiind cea de mijlocaş ofensiv.

Un mare eveniment se anunţa – duminică, 1 septembrie 1946, Stadionul din Arad va fi inaugurat, meciul de start fiind ITA-Ciocanul. Toată săptămâna biletele se vânduseră pe sprânceană, publicul cerând suplimentarea acestora. Gazetarii sosiţi din capitală amplificau atmosfera tensionată, întreg oraşul intrând într-o stare de febrilitate nemaiîntâlnită. Petschovski încerca să se detaşeze de eveniment, nu putea să doarmă, iar cu cat se apropia ziua meciului cu atât discuţiile din casă vizau alte lucruri, cu totul generale.

Având înălţimea de 1,68 m, Petschovski era un fotbalist model, iar după spusele lui Aristide Buhoiu, acesta “lovea ireproşabil mingea cu ambele picioare, sărea la cap ca un atlet la înălţime, gândea rapid, iar când lua o acţiune pe cont propriu, portarul putea deja să-şi scrie testamentul”. Dragostea fanilor pentru el, trebuia răsplătită într-un fel sau altul. Purtând culorile Bătrânei Doamne a fotbalului românesc, Csala şi-a adăugat în palmares trei titluri naţionale şi o Cupă a României, urmarea acestor titluri fiind convocarea la lotul naţional de fotbal al României. A fost căpitanul echipei naţionale până la vârsta de 37 de ani. Vorbele antrenorului Coloman Braun-Bogdan sunt definitorii în privinţa lui Petschovski: „UTA fără Petschovsky nu se poate şi nici invers. Dovada că Csala a încercat să trăiască fără UTA, dar părea un peşte aruncat pe nisip. A reînviat tot la Arad…”. În tricoul echipei naţionale, acesta a jucat 32 de meciuri, înscriind 11 goluri.

Dat fiind renumele lui Petschovski, chiar Ceauşescu s-a implicat în transferul acestuia la echipa de fotbal a Casei Centrale a Armatei din Bucureşti. Stenograma unei şedinţe în care s-a discutat despre venirea lui Peci la CCA (actuala Steaua Bucureşti) arată astfel:
Nicolae Ceauşescu, reprezentant al Ministerului Forţelor Armate: La armată, sportivii au condiţii bune şi vor să vină la noi… Petschovschi vrea să vină la noi, noi vrem să-l luăm.
Iosif Chişinevschi, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri: Cât i-aţi dat? De unde este informaţia că i s-au oferit 500.000 lei?.
Gheorghe Enciu, secretarul echipei Flamura Roşie: Tovarăşii de la Locomotiva (Rapid) i-au oferit 700.000 de lei. Armata i-a zis că-l face căpitan şi-i dă 500.000 de lei ca să-şi aranjeze situaţia familiară, plus o motocicletă cu ataş. Un alt fapt care l-a convins să se transfere era acela că în anii ’50, un muncitor câştiga în jur de 7.000 de lei pe lună.

Idolul lui „Peci” a fost Iuliu Barátky, însă cei doi n-au apucat să joace vreodată în aceeaşi echipă. În octombrie 1948, când Barátky era antrenor interimar la echipa naţională, cei doi s-au luat la întrecere, după un antrenament disputat pe stadionul „Republicii”, în execuţii de la 20 de metri de poartă. Barátky a reuşit să nimerească vinclul de opt ori, din zece lovituri, în timp ce Petschovschi n-a nimerit „păianjenul” decât de şapte ori. „Maestre, mă recunosc învins”, i-a spus Csala lui Barátky. La care „Minunea Blondă” s-a aprins la faţă şi l-a pus să execute din nou: „La vârsta dumitale, eu dădeam zece din zece”. Astfel, Petschovschi a rămas pe gazon până când a reuşit o serie perfectă!

A fost primul fotbalist care a fost numit „Maestru Emerit al Sportului” și căruia i s-a conferit „Ordinul Muncii cl. II”, în 1952. În 1953 şi 1955 a fost propus să joace în Selecţionata Europei, din păcate însă, datorită rezultatelor mai modeste ale echipei la care juca, acesta nu a mai fost selecţionat, în schimb marii specialişti şi ziariştii sportivi ai Europei la vremea respectivă au declarat că el putea juca liniştit lângă jucători ca Buffon (Italia), Gustavson (Suedia), Van Brandt (Belgia), Ocwirk (Austria) Jonquet (Franţa) Boskov (Iugoslavia), Soerensen (Danemarca), Kopa (Franţa), Travassos (Portugalia), Vincent (Franţa). După ce din 1952 până în 1954 a activat pentru CCA Bucureşti, marcând de 19 ori în 50 de meciuri, în 1955 s-a întors la Arad, la echipa Flamura Roşie, fosta U.T.A. Aici a rămas până la finalul carierei, după anul 1957 Flamura Roşie Arad devenind Fotbal Club UTA Arad. În cele şapte sezoane, acesta a jucat în 133 de meciuri, având 35 de reuşite.

Se spune că în anul 1955, o echipă semnificativă din campionatul belgian a oferit 10.000 de dolari pentru ca Petschovki să fie transferat. După ce în 1952 a fost primul fotbalist român numit “Maestru Emerit al Sportului”, în 1961 Petschovski a fost primul fotbalist român din istorie care a fost invitat să joace în “Echipa mondială de fotbal”, alături de nume mari ale sportului rege.

O altă poveste care ne arată cât de bun fotbalist a fost Petschovski spune că la un meci al echipei fanion a Aradului la Mediaş, împotriva echipei Kares, după ce portarul arădean s-a accidentat în minutul 30, nemaiputând continua meciul, Peci, văzând atacul gazdelor asupra porţii noastre, a îmbrăcat tricoul de portar instalându-se în poartă. Jocul a continuat cu dominarea celor din Mediaş, Petschovski dând dovadă de o siguranţă şi stăpânire de sine asemănătoare cu cea a valorosului portar Marki. A evoluat 60 de minute într-o manieră entuziastă, plonjând, făcând parade imposibile şi degajând ca un portar de talie internaţională. În tribună, spectatorii se minunau de fapta de pe teren, iar cu toată încrâncenarea meciului, au găsit puterea de a aplauda la scenă deschisă evoluţia “portarului” Peci. Timp de 60 de minute de parade fantastice nu a primit nici un gol iar echipa care a reuşit în final să marcheze a fost I.T.A, reuşind victoria într-o partidă ce părea pierdută. Pe lângă faptul că Peci a fost un maestru al fotbalului, acesta s-a descurcat foarte bine şi la tenis de masă, fiind campion al Aradului la acest sport.

“În 1959 jucam la Arad cu ştiinţa Cluj. Aveam o echipa de mânji, de-abia “dresaţi” pentru meciuri divizionare: Igna, Koszka, Ţîrlea, Pîrcălab şi …Petschovski, tatăl lor spiritual. Dacă nu ma înşel, Ştefan Covaci era încă atacant la Universitatea. În fine, destul şi bine că, prin minutul 10, Clujul ne marchează un gol! Cum un necaz nu vine niciodata singur, Petschovski se ciocneste cu fundaşul Georgescu şi cade la pământ. Medicul ne spune că e fractură a claviculei. Echipa priveşte disperată cum Csala iese pe tuşă. Dar revine imediat, cu un bandaj enorm la mână. Vrea să ramână neaparăt pe teren. Din centru a trecut extremă stângă şi, uite, aşa rănit, injectat cu novocaină, a jucat fantastic, cele trei goluri fiind înscrise din pasele sale magistrale. U.T.A. a învins cu 3:2!

Altădată am susţinut un meci la Timişoara cu Poli. Gazdele ne-au marcat două goluri şi credeam că meciul se va încheia cu acest scor. Deodată l-am văzut pe ambiţiosul Petschovski cerându-le tinerilor săi coechipieri să lupte cu “ghearele şi cu dinţii”.
Arbitrul ne acordă o lovitură liberă de la 30 m. În poartă, talentatul Curcan, unul din cei mai buni portari români din vremea aceea. Petschovski a aşezat mingea tacticos, a şutat puternic, dar a plasat, pe sus, şi a marcat, spre surpriza generală. Peste numai 5 minute din nou lovitură pentru U.T.A…
Curcan îi strigă din poartă:
- Gata, Csala, acum nu mai dai gol!
Netulburat, a instalat mingea, s-a dat câţiva paşi înapoi, a pornit repede şi… a înscris exact în acelaşi colţ!
Maestrul nu-şi dezmintea faima…”, scria Aristide Buhoiu în cartea sa, Petschovschi.

Pe data de 6 octombrie 1968, la doar 47 de ani.În casa de pe strada 9 Mai, omul care a încântat mii şi mii de spectatori, sportivul care s-a dăruit cu generozitate fotbalului românesc ne părăseşte în linişte, cu discreţia lui obişnuită. În semn de omagiu faţă de acest mare fotbalist, ziarul „Sportul” a instituit o cupă transmisibilă, „Trofeul Petschovschi”, care se acorda anual oraşului care ocupă primul loc în clasamentul sportivităţii. Cei doi urmaşi ai lui Petschovschi, Iosif şi Ladislau, au cochetat şi ei cu fotbalul, ambii jucând pe la echipele arădene Gloria şi Strungul. Ulterior, ambii s-au stabilit în Germania. Iosif Jr. a fost zidar şi a murit acum câţiva ani, în timp ce Ladislau este de profesie tehnician dentar. În 2008, la 40 de ani de la trecerea sa în nefiinţă, Consiliul Judeţean Arad l-a declarat pe Iosif Petschovschi „Cetăţean de Onoare al Judeţului”.

Sursa: BUHOIU, Aristide, Petschovsky, editura Stadion, 1974, Bucureşti