Politica externa

[dedei]

Guvernul rus a aprobat acordarea unui împrumut în valoare de zece miliarde de euro în vederea finanţării unor lucrări de extindere la Centrala Nucleară Paks din Ungaria, potrivit agenţiei ruse Interfax.


Guvernul rus a aprobat un împrumut către Ungaria pentru finanţarea extinderii unei centrale nucleare
Documentul privind decizia Guvernului, publicat miercuri pe portalul oficial de informaţii juridice, a fost semnat luni de către premierul Dmitri Medvedev. Decretul a autorizat miniştrii ruşi ai Finanţelor, Economiei şi Afacerilor Externe, compania rusă Rosatom şi banca rusă Vnesheconombank să înceapă negocieri cu Guvernul ungar în vederea pregătirii contractului de împrumut.

Rusia acordă Ungariei împrumutul pentru a construi două reactoare noi la centrala Paks. Suma va acoperi 80% din costuri. Ungaria poate să tragă din împrumut începând din 2014 şi până în 2025.

Împrumutul a fost anunţat la mijlocul lunii ianuarie, în contextul unei întâlniri la Moscova a premierului ungar Viktor Orban cu preşedintele rus Vladimir Putin.


Centrala nucleară de la Paks este singura de acest fel din Ungaria şi este situată la aproximativ 100 de kilometri la sud de Budapesta. Centrala are în prezent în funcţiune patru reactoare ruseşti cu o capacitate totală de 2.000 de MW şi produce circa 40% din energia electrică a ţării.

Cele două reactoare ar urma să fie construite de compania Rosatom, controlată de statul rus.

Noile reactoare ar urma să aibă o capacitate de câte 1.200 de MW.

http://www.mediafax.ro/economic/guvernul...e-12257853

[Redpunk_one]

Pe celalalt forum (cel care s-a "sinucis") anuntam in urma cu un an intentia ungurilor de a construi o centrala nucleara la 200 de km de Arad pe cursul Dunarii. Postam asta in special pentru cei care protestau in Arad de frica poluarii cu cianuri de la Rosia Montana care se afla tot la 200 de km de noi. Daca de la proiectul minier mai existau niste beneficii (mai mici sau mai mari in functie de punctele de vedere ale combatantilor) sunt curios care sunt "avantajele" pentru noi ca romani , ce sa mai vb de noi ca aradeni care suntem la o aruncatura de bat de un potential hazard nuclear ? Si daca proiectul minier nu se face din cate se vede , pe unguri sunt curios cum si cine ii poate opri ?

[dedei]

Relatia Rusia-Ungaria are mult mai multe interese decat doua centrale nucleare!




UNGARIA SE ORIENTEAZA CATRE RUSIA. Se contureaza tot mai mult spectrul IZOLARII Romaniei?



Ziuaveche: Dă UE, pe Rusia: Ungaria trădează din nou Europa civilizată
Considerată de mulţi analişti un cal troian al Rusiei în NATO şi în UE, Ungaria trădează din nou Europa civilizată.

Încolţit de Uniunea Europeană, pentru deprapajele de la democraţie, regimul neo-fascist Viktor Orban se aruncă în braţele imperialismului rusesc al lui Vladimir Putin. Metoda nu este deloc nouă, având în vedere că Ungaria, de-a lungul istoriei, nu a putut supravieţui prea mult ca stat, decât ca vasal sau parte a unui imperiu.

Într-o perioadă dificilă pentru Uniunea Europeană, dar propice pentru diversificarea provenienţei resurselor energetice, autorităţile de la Budapesta fac ceea ce ştiu mai bine: se lasă cucerite de puterea care le gâdilă cel mai bine orgoliul. Deşi fac parte din UE, oficialii maghiari preferă, de data aceasta, Rusia.

Grupul energetic ungar MOL s-ar putea retrage din proiectul Nabucco deoarece “încă există numeroase incertitudini în jurul proiectul Nabucco care nu pot fi ignorate”. MOL apreciază că atât aprovizionarea cu gaze naturale, cât şi finanţarea sunt nesigure, iar compania s-a confruntat “cu o continuă creştere a costurilor realizării proiectului, deoarece încă este neclară valoarea finală a investiţiei”.

Semnalul a fost dat de premierul ungar, Viktor Orban, care, potrivit Agerpres, a susţinut luni, la Bruxelles că gazoductul South Stream, care va transporta gaze naturale din Rusia către statele din sudul Europei să treacă pe teritoriul Ungariei, el afirmând, în acelaşi timp, că proiectul Nabucco este în pericol. “Nabucco este într-o situaţie dificilă. Nu sunt un expert al detaliilor, dar ceea ce am văzut este că inclusiv compania ungară MOL abandonează acest proiect”, a afirmat Orban la o conferinţă desfăşurată la Centrul pentru Politici Europene din Bruxelles.

Viktor Orban: Dorim să menţinem legăturile cu ruşii
La rândul său, MOL anunţă că rămâne interesată de diversificarea aprovizionării cu energie dar, fiind o companie privată independentă, trebuie să le justifice acţionarilor investiţiile.

Viktor Orban a mai afirmat că Rusia este “tot mai activă” în impulsionarea gazoductului South Stream, a cărui construcţie va începe în luna decembrie. “Pentru Ungaria problema este foarte simplă: dorim un South Stream care să includă şi Ungaria pe traseul conductei sau un South Stream care să excludă teritoriul Ungariei?” s-a întrebat premierul maghiar. “Din diferite motive am dori să vedem South Stream pe teritoriul ungar”, a răspuns tot el. “Dorim să menţinem legăturile cu ruşii”, a adăugat Orban.

Nabucco vs South Stream
Proiectul Nabucco este dezvoltat de consorţiul Nabucco Gas Pipeline International, din care fac parte companiile Transgaz Mediaş, OMV (Austria), MOL (Ungaria), Bulgargaz (Bulgaria), Botas (Turcia) şi RWE (Germania). Gazoductul va transporta gazele extrase din Asia Centrală şi va străbate Turcia, Bulgaria, România, Ungaria şi Austria. Proiectul are drept scop diversificarea surselor de aprovizionare cu energie ale Uniunii Europene, care, în momentul de faţă, este dependentă de Rusia. Potrivit lui Reinhard Mitschek, directorul consorţiului, Nabucco Gas Pipeline International GmbH este aşteptat să ia o decizie finală de investiţie în cazul proiectului Nabucco la începutul lui 2013, urmând ca lucrările de construcţie să demareze la finele acelui an. Valoarea totală a proiectului Nabucco este estimată, în prezent, la 7,9 miliarde de euro.

Proiectul South Stream se realizează în scopul diversificării traseelor de livrare a gazului natural rusesc către consumatorii europeni. În al treilea trimestru al anului 2011 a fost finalizată documentaţia completă tehnico-economică a proiectului, care reuneşte documentaţia pentru tronsonul maritim şi pentru zonele care traversează teritoriul ţărilor din Europa Centrală şi de Est.

După lungi negocieri, la 28 decembrie 2011 Turcia i-a dat Rusiei acordul final pentru construcţia South Stream prin apele sale teritoriale, ridicând ultima piedică în calea acestui proiect. După aceasta, la 30 decembrie, Putin i-a solicitat conducerii Gazprom să accelereze noul proiect, începând construcţia nu din 2013, ci din 2012, precizează Nezavisimaia Gazeta, citat de Agerpres. Gazprom a elaborat rapid un nou grafic de construcţie. În primul rând, s-a decis construcţia South Stream într-o variantă maximă, cu o capacitate de 63 de miliarde de metri cubi pe an. Darea în exploatare în primă etapă este planificată pentru sfârşitul lui 2015, iar la capacitate deplină – în 2018.

Acţionarii gazoductului South Stream au fixat detaliile proiectului: inţial, va fi construit tronsonul de nord al părţii terestre a gazoductului, până în Austria, şi abia apoi ramura sudică spre Italia, a precizat vineri preşedintele companiei italiene Eni, Paolo Scaroni. Autorităţile ruse sunt gata să înceapă construcţia, cu devansarea graficului, deja în 2012. Cu toate acestea, analiştii atenţionează că recuperarea investiţiilor se află sub un mare semn de întrebare, cu atât mai mult cu cât devizul ar putea creşte în mod semnificativ şi depăşi 30 de miliarde de euro.

Vocea Rusiei: Mişcare de şah: De ce părăseşte Ungaria Nabucco?
Agenţia Bloomberg cu referire la premierul ungar, Viktor Orban, relatează că MOL, companie maghiară de stat, iese din proiectul de construire a gazoductului Nabucco. Compania nici nu dezminte, nici nu confirmă informaţia, ci doar menţionează că în jurul proiectului european „sunt foarte multe incertitudini greu de ignorat”.

De menţionat că în ianuarie şi-a prezentat intenţia de a părăsi Nabucco Juergen Grossman, şeful concernului german RWE, principalul „jucător” în proiect. De ce germanii şi ungurii sunt pesimişti în ce priveşte realizarea ambiţiosului proiect Nabucco?În acest sens vă prezentăm opinia lui Valeri Iazev, şeful Societăţii Ruse a Gazului.„Din câte înţeleg eu, există contradicţii sistemice. Pur şi simplu a început să se înţeleagă că proiectul nu este realist. De aceea, ungurii au început să prefere South Stream, care este realizabil. Ei au început să se reorienteze. Principala problemă, care stârneşte îndoieli vizavi de Nabucco, se cunoaşte: incertitudinea legată de baza de resurse. Furnizorii pe care se bazează sunt puţini, iar între principalii dintre ei, Azerbaidjan şi Turkmenistan, există un conflict de interese. Mizarea pe a doua ramificaţie a zăcământului azer Shah-Deniz este o perspectivă îndepărtată, nu mai devreme de anul 2017. În plus, Baku deocamdată nu a decis ce traseu al transportării gazului este mai preferabil. Poate fi Iranul furnizor? Acolo situaţia politică este instabilă, sunt sancţiuni economice şi, în plus, mai este vorba şi de dosarul nuclear. Se poate spune că se exclude încă o posibilă bază a sursei de materii prime pentru Nabucco. Probleme sunt o grămadă!”

Dar cum stau în prezent lucrurile cu principalul concurent al Nabucco, proiectul rusesc South Stream? Valeri Iazev declară: „Noi ne deplasăm consecvent către realizarea South Stream. În noiembrie se va lua decizia investiţională finală. Şi, după cum s-a planificat, până la sfârşitul anului 2015, conducta va fi dată în exploatare. În pofida tuturor fobiilor, europenii înţeleg că Rusia este un furnizor sigur de resurse energetice. Da, South Stream n-a primit din partea UE statutul de „prioritar”, însă, de fapt, el este aşa. Traseul său s-a stabilit definitiv după ce Turcia „a dat undă verde” la amplasarea conductei în zona sa maritimă economică. S-au semnat acorduri interguvernamentale în ce priveşte tronsoanele terestre cu Bulgaria, Serbia, Ungaria, Grecia, Slovenia, Croaţia şi Austria. Se ştie de unde să se ia gaze şi furnizorul este stabil din punct de vedere politic.

Ruşii mai au o prioritate: ştiinţa de a se înţelege. Potrivit ziarului de afaceri Vzgliad, pentru ieşirea din proiectul Nabucco, care concurează cu conducta rusească South Stream, Ungaria va primi cel mai probabil o recompensă din partea Gazprom – gaze mai ieftine. Uneori trebuie să se piardă un pion pentru a se câştiga regina…
http://www.razbointrucuvant.ro/recomanda...th-stream/

[Kidu]

Nu te supara Dedei dar eu nu prea pun mare pret pe siturile de genul. In afara de nationalism exagerat si conspiratii nu vad nimic acolo.

[Redpunk_one]

http://www.gandul.info/puterea-gandului/...l-12354135

George Friedman e un politolog foarte cunoscut şi frecventat. Sunt destui pe lumea asta care dorm cu analizele sale geostrategice sub cap. Ca să-i mai înveselesc pe amatorii de teorii ale conspiraţiei, amintesc că Friedman e un evreu american născut la Budapesta. Agenţia lui de Prognoze Strategice, Stratfor, e una dintre cele mai influente din America (”CIA din umbră”).


George Friedman a vizitat România, ultima oară în primăvara anului trecut. Atunci, în cadrul unei prelegeri susţinute sub înaltul patronaj al Guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, a emoţionat auditoriul, declarând: “România trebuie să fie responsabilă de propria soartă. Nu există altă cale, NATO şi Uniunea Europeană nu vor avea grijă de voi”. Cei care s-au opărit ascultând acest adevăr urmau să mai treacă printr-un şoc: scutul de la Deveselu nu e nimic mai mult decât un simbol.

Dar nu aceste opinii ale lui Friedman ne interesează acum. Vreau să vă dau o mostră – foarte interesantă – de analiză geostrategică, aşa cum apare în cartea ”Următorii 100 de ani”, publicată în 2009 (tradusă şi la noi, de Editura Litera, în 2012).

O singură precizare, înainte de a intra în substanţa analizei: nu trebuie să vă îndoiţi că George Friedman vede Statele Unite ca singură mare putere şi în următoarea sută de ani.

În deceniul 2010-2020, ”coşmarul strategic al Rusiei în zona baltică” va atinge apogeul, previzionează autorul. Iată de ce: ”În timpul Războiului Rece, distanţa de la Sankt Petersburg la linia de front a NATO era mai mare de 1600 de kilometri. Astăzi (reamintesc, cartea a fost publicată în 2009), e de 110 kilometri (...) Cele trei ţări baltice au fost cândva membre ale Uniunii Sovietice. Fiecare a devenit independentă după căderea comunismului. Apoi, pe rând, au intrat în NATO (...) Europenii sunt prea adânciţi în ciclul lor decadent de existenţă, ca să mai aibă energia de a profita de situaţie. Ruşii nu-şi vor risca, totuşi, propria securitate naţională, bazându-se pe asta (...) Includerea ţărilor baltice, alături de Polonia, în NATO, a mutat graniţele NATO extrem de aproape de inima Rusiei. Pentru o ţară ca Rusia, invadată de trei ori în ultimii 200 de ani, nu se pune problema să se liniştească la presupunerea că NATO şi membrii săi nu reprezintă o ameninţare. Din punctul de vedere al ruşilor, poarta principală de invazie a ţării este nu doar larg deschisă, dar se află în mâinile statelor ostile. Ţările baltice nu i-au iertat niciodată pe ruşi, pentru că le-au ocupat.

Polonezii sunt la fel de supăraţi şi nu au nici cea mai mică umbră de încredere în intenţiile Rusiei. Acum, că sunt membre NATO, ţările acestea formează linia de front (...) Or fi ruşii paranoici, dar asta nu înseamnă că nu au inamici. De aici poate porni orice confruntare. Ruşii pot trăi cu o regiune baltică neutră. Trăind însă alături de o regiune baltică membră NATO, se confruntă cu un risc pe care, pur şi simplu, nu şi-l pot asuma (...) Polonezii vor spijini ţările baltice. Ruşii vor atrage Ucraina în alianţa lor cu Belarus şi vor masa forţe de-a lungul întregii graniţe poloneze şi înspre sud, până la Marea Neagră. În acel moment, ruşii vor încerca să-i neutralizeze pe baltici (...)”.

Despre ceea ce ne interesează acum (repet, cartea e publicată în 2009): ”Ucraina şi Belarus sunt de mare importanţă pentru rusi. Dacă aceste două ţări ar cădea în mâinile inamicilor – de exemplu, prin aderarea la NATO – Rusia ar fi în pericol de moarte. Moscova se află la circa 320 kilometri de graniţa cu Belarus, iar Ucraina la mai puţin de 320 kilometri de Volgograd, fostul Stalingrad. Rusia s-a apărat împotriva lui Napoleon şi a lui Hitler prin distanţele mari care despărţeau graniţele de centrul ţării. Fără Belarus şi Ucraina, acest element-cheie se pierde, căci nu mai există destul teren care să ducă la moartea inamicilor. Desigur că este absurd să ne imaginăm că NATO ar reprezenta o ameninţare pentru Rusia. Dar ruşii gândesc în etape de câte 20 de ani şi ştiu cât de repede devine absurdul posibil”.

O ultimă frază, care merită citită de câteva ori: ”Indiferent ce va face restul Europei, Polonia, Cehia, Ungaria şi România vor rezista avansurilor Rusiei şi vor fi gata să accepte orice înţelegere cu Statele Unite pentru a câştiga sprijinul acestora”. Gata să accepte orice înţelegere, cu excepţia Poloniei – îmi vine să adaug.

[RedNeck]

Un articol fain despre Merkel...si niste poze (printre care si una totala in care rade de se sparge cu Basescu):

http://www.dw.de/merkels-journey-to-the-top/g-17789940

[Redpunk_one]

Ce inseamna sa amesteci populismul, cu ura rasiala, discurs politicianist imbecil (aia is de vina, noi suntem superbi) si pe urma cand realizezi ca ai mers prea departe si ca ai impins caruta in prapastie sa incerci sa opresti tavalugul ca un idiot care s-a trezit din betie in ultima secunda. cameron va ramane in istorie ca cel mai imbecil premier al angliei. Mi-e greata de ei. Se va discuta in urmatoarele zile despre influenta americanilor care mereu au tinut UK ca si frana la dezvoltarea UE, de influenta lui putin care a finantat si aplaudat mereu tendintele extremiste din fiecare tara UE (farage, le pen , victor orban sunt primii care imi vin in minte dar sunt sigur ca a procedat astfel in fiecare tara din UE) . S-ar putea ca acest soc sa distruga UE, piata unica si spatiul Schengen sau si mai rau sa alimenteze ura EST vs VEST si sa asistam la renasterea unor noi conflicte in inima Europei. americanii, rusii si extremistii de orice fel exulta. KKT (((

http://www.realitatea.net/brexit-ce-urme...ign=trkweb

[Redpunk_one]

Cea mai interesanta analiza despre brexit :

http://www.contributors.ro/global-europa...-la-capat/

Undele de şoc ale referendumului pentru Brexit străbat lumea şi sunt departe de a se atenua. Până la această oră se vor fi scris deja zeci de analize despre Brexit şi despre consecinţele lui, dar cel mai probabil majoritatea se vor dovedi eronate. Căci piesele de domino abia au început să cadă şi fapt este că nimeni nu înţelege exact ce şi cum va urma. Un lucru este însă cert: după 23 iunie 2016, noi europenii trăim într-o nouă realitate. Epoca de entuziasm şi optimism romantic întru construcţia Uniunii Europene a luat un abrupt sfârşit.

De zece luni sunt londonez – un „tânăr diasporez” cum mă numea mai deunăzi Sanda Nicola – aşa că am urmărit cu mare atenţie şi direct de la sursă toate frământările britanice din această perioadă. Şi adevărul este că nimic nu este simplu când vine vorba despre Brexit. Sigur că este la-ndemână să spui astăzi că cei în vârstă le-au vândut viitorul tinerilor britanici, la fel cum este uşor să-i acuzi pe englezii din oraşele de provincie de rasism, de xenofobie sau de simplă prostie. Numai că nimic nu este mai departe de adevăr. O astfel de explicaţie este la fel de simplistă şi de eronată ca şi non-argumentaţia care a condus la rezultatul referendumului propriu-zis.

În primul rând că rezultatul referendumului a luat prin surprindere ambele tabere britanice, atât cea Remain, dar mai ales pe „victorioşii” taberei Leave. Căci toate semnele, sondajele şi analizele anterioare votului indicau o victorie la limită, dar în favoarea taberei Remain. În fapt ultimul sondaj din preziua votului, încheiat la ora 21:00 pe 22 iunie, indica un rezultat de 52% Remain – 48% Leave, iar City-ul londonez miza pe un rezultat similar. Ironic este că cel puţin au nimerit procentele corect.

Chiar şi un astfel de rezultat strâns în favoarea Remain era deja rău, căci indiferent de tabără, toţi britanicii recunosc că marea problemă profundă relevată de acest referendum este că Marea Britanie de astăzi este puternic divizată. Divizată pe naţiuni, divizată pe grupe de vârstă, divizată pe mari metrople şi provincie. Iar asta este cea mai mare durere pentru toţi, indiferent de tabără.

Însă nimeni nu se aştepta cu adevărat ca tabăra Leave să câştige. În fapt puţin după închiderea urnelor Nigel Farage – liderul UKIP şi cea mai agresivă voce pro-Brexit – ar fi spus într-un cerc restrâns: „It looks like Remain will edge it”. Jumătate de oră mai târziu, când numărătoarea voturilor abia începuse, Farage declara public că nu spune că Leave a pierdut, dar că se pare că manevrele suspecte ale guvernului cu procedura de înregistrare la vot au dat un avantaj taberei Remain.

Numai că apoi au început să vină rezultatele, unul mai surprinzător ca altul. Sigur, nu şi primul rezultat, respectiv cel din Gibraltar, câştigat de Remain cu 95.9% şi unde singura „supriză” au fost cele 823 de voturi Leave din totalul de peste 20.000 de voturi exprimate (participare de 83.5%). Asta pentru că britanicii din Gibraltar se tem că o eventuală părăsire a UE de către Marea Britanie va deschide calea revenirii „capului de stâncă” la Spania, cum de altfel a afirmat-o chiar Premierul spaniol.

Adevărata surpriză a fost cel de-al doilea rezultat, cel din Newcastle upon Tyne, fief al laburiştilor, susţinători ai rămânerii în UE şi care mizau pe o victorie detaşată în acest district. Numai că rezultatul a fost un modest 50.7% pentru Remain. A urmat şocul celui de-al treilea rezultat, cel din districtul învecinat Sunderland, unde tabăra Leave a obţinut un nesperat 61.3%. Şi mai departe, aşa cum spun englezii, a fost all down hill. Atât pentru speranţele taberei Remain, cât şi pentru liră care a pierdut 11% în raport cu EUR şi USD în decursul câtorva ore. Trei ore mai târziu, victoria Leave era deja clară şi acceptată ca atare de ambele tabere, mult înainte de încheierea numărătorii voturilor.

Multe pot fi explicaţiile acestui rezultat supriză, căci multe evenimente au şubrezit participarea la referendum a susţinătorilor rămânerii în Uniunea Europeană. Fie că a fost vorba de slaba participare din Scoţia, susţinătoare a rămânerii în UE, fie că a fost vorba de furtuna record care a răvăşit Londra pro-europeană în noaptea de dinaintea votării, inundând sudul şi estul metropolei şi scoţând din uz mai multe linii de metrou, ceea ce a îngreunat votarea, ori fie că a fost vorba de Festivalul de la Glastonbury, început cu o zi înainte de referendum şi care adună anual peste 150.000 de tineri britanici, votanţi majoritari în favoarea rămânerii în Europa, fiecare astfel de eveniment a avut contribuţia lui la rezultatul surpriză.

În plus chiar dacă mulţi dintre cei care au votat erau deja hotărâţi de ce parte a baricadei se află, cu siguranţă că şi publicarea pe 22 iunie de către Oficiul Naţional de Statistică a datelor din 2015 privind populaţia Marii Britanii a avut o contribuţie însemnată la rezultat. Căci în condiţiile în care tema principală de campanie a taberei Leave a fost imgraţia, statistica oficială a venit să confirme că în 2015 sporul de populaţie al Marii Britanii a fost de 500.000 de locuitori, dintre care 330.000 din imigraţie. Ciudată coincidenţă ca un astfel de raport să fie publicat tocmai în preziua referendumului.

Însă dincolo de aceste ciudate coincidenţe care cel mult au înclinat balanţa, fapt este că oricum Marea Britanie era deja puternic divizată. Şi nu din neînţelegere şi dezinformare, ci din probleme concrete şi cotidiene, pe care politicienii britanici au ales să le ignore.

Marea Britanie este de fapt victima propriului succes. După 1990 dezvoltarea puternică a Londrei în ceea ce este astăzi inima financiară a Uniunii Europene a dus la atragerea unor uriaşe fluxuri de capital. În timp, aceste fluxuri de capital împreună cu nevoia de tehnologie a pieţelor financiare, cu piaţa liberă şi cu libertatea circulaţiei forţei de muncă ale Uniunii Europene, nu ale Marii Britanii, au dus la o puternică dezvoltare economică a ţării, dar orientată în primul rând pe tehnologie şi servicii. O astfel de creștere se vede în primul rând în nivelul de trai. Iar rezultatul a fost o creştere naturală a nivelului mediu al salariilor, propagată în decurs de 25 de ani spre toate piaţa muncii din Marea Britanie.

Acestea au fost în fapt beneficiile directe ale apartenenţei la Uniunea Europeană, numai că ele au avut un preţ. Căci pe deoparte, creşterea nivelului mediu al salariilor a crescut implicit şi costul vieţii, reflectat direct în preţul locuinţelor şi al chiriilor. Apoi dezvoltarea a creat un mare număr de locuri de muncă tot mai înalt calificate, mult peste ceea ce putea susţine piaţa muncii din Marea Britanie. Consecinţa directă a fost atragerea unui puternic val de imigraţie calificată, venită tocmai pentru a suplimenta cererea insuficientă de pe piaţă. Iar aceasta a amplificat presiunea deja existentă de pe piaţa imobiliară la valori aproape de neînţeles.

În ultimii ani în zona Londrei creşterile de preţuri în piaţa imobiliară sunt şi de 25% pe an. Apartamentele noi de două camere (one bedroom apartment) cu o suprafaţă de 50-60mp (!!) în Londra încep de la circa 500.000 lire, dar preţurile uzuale sunt de 900.000 – 1.2 milioane lire. O chirie de 5-600 de lire pe lună îţi asigură abia o cameră într-un apartament partajat cu alţi vecini, iar pentru a te bucura de propriul apartament decent chiria lunară depăşeşte cu mult 1000 de lire pe lună. Iar în celelalte metropole britanice, chiar dacă preţurile sunt cu 30-40% mai mici, ele sunt la fel de greu accesibile, căci şi salariile sunt proporţional mai mici şi locurile de muncă mai puţine.

Pentru o naţiune tradiţional obişnuită să deţină casa în care locuieşte, această problemă este una majoră, o întreagă generaţie având o reală problemă în găsirea unei locuinţe în care să-şi întemeieze o familie. Şi este simplist, dar în vâltoarea acestei frustrări este simplu să dai vina pe imigranţi pentru această problemă, căci da, afluxul lor a contribuit la problema ta. Şi este greu şi complicat să mai înţelegi că de fapt problema este aceea că guvernul britanic şi primăriile nu se mai implică în construcţia de locuinţe, aşa cum o făceau în anii ’70-’80, când Regatul Unit avea programe guvernamentale de atragere a imigraţiei din ţările Commonwealth, preponderent din India şi Bangladesh. În acea perioadă consiliile locale erau principalii contractori ai construcţiei de locuinţe, similar ritmului în care se construiau blocuri în România comunistă. Numai că asta nu s-a mai întâmplat după 1990, construcţia de locuinţe în Marea Britanie rămânând în sarcina aproape exclusivă a mediului privat. Inevitabil volumul de locuinţe livrat a fost mult mai mic, iar preţurile locuinţelor şi implicit ale chiriilor au crescut la actualele niveluri insuportabile.

Aceeaşi creştere a nivelului de salarii din Marea Britanie este cea care paradoxal, a îngropat industria britanică, pentru că a făcut-o necompetitivă pe plan internaţional. O lungă şi nesfârşită dezbatere a avut loc în această primăvară în jurul închiderii sau nu a ultimei oţelării britanice, deţinută astăzi de un concern indian. Şi asta pentru că din cauza salariilor mari, oţelul produs în Marea Britanie este mai scump decât cel produs şi importat din China, oţelăria fiind în pierdere netă, iar la mijloc fiind câteva mii de locuri de muncă. Sigur că tabăra Leave nu a pierdut ocazia să sublinieze că o eventuală independenţă de UE ar permite Marii Britanii să-şi protejeze piaţa internă a oţelului, omiţând însă să spună că un astfel de protecţionism ar creşte şi mai mult preţurile locuinţelor, atunci când constructorii ar fi obligaţi să folosească oţelul scump britanic în locul celul ieftin chinezesc şi indian.

Acest gen de realitate economică este de fapt ceea ce a dus la închiderea a numeroase fabrici şi uzine britanice tradiţionale şi înlocuirea lor cu firme de tehnologie şi fabrici care necesită nivele înalte de calificare. Rezultatul este că un mare număr de britanici au fost afectaţi sistematic de pierderea locurilor de muncă şi de nevoia de a se recalifica, întrucât specializarea lor a devenit pur şi simplu inutilă. Numai că de aceşti oameni nu s-a ocupat niciunul dintre ultimile guverne britanice. Din nou, chiar dacă este simplist, pentru ei a devenit simplu ca de aici să concluzioneze că „străinii le iau locurile de muncă”.

Nu în ultimul rând, în mod evident imigraţia pune presiune pe toate serviciile publice, de la reţele de transporturi, la sistemul de sănătate şi la sistemul public de şcolarizare. Da, toate aceste probleme sunt reale şi concrete. Defectarea unui metrou, un incendiu ori o închidere de staţie, un semafor defect care duce la închiderea unei întregi linii la ora de vârf sau chiar o zi întreagă – adică genul de evenimente pentru care presa şi reţelele sociale din România ar vui câte două zile – sunt realităţi cotidiene mai ales în Londra şi nimeni nu le mai remarcă, dincolo de evidenta şi continua iritare zilnică. Şi iar este simplist, dar extrem de simplu să dai vina pe imigraţie, când de fapt vina este subfinanţarea sistemului şi lipsa de strategie şi viziune la nivel administrativ. Căci realitatea este că pur şi simplu dezvoltarea infrastructurii din Marea Britanie nu a ţinut şi nu ţine pasul cu boom-ul economic al ţării şi mai ales al capitalei.

Sigur că un părinte care trebuie să-şi amâne cu un an înscrierea la grădiniţă a copilului, pentru că nu mai sunt locuri disponibile va fi furios. La fel cel al unui copil bolnav dar care nu poate fi văzut de medicul de familie, supraaglomerat, decât cel mai devreme peste trei săptămâni. Ca să nu mai vorbim de tragedia familiei unei tinere suferinde de diabet care a decedat la 27 de ani pentru că ambulanţa a ajuns abia după 4 ore, fiind supra-socilitată de cei care au nevoie de asistenţă medicală, dar pe care medicul de familie supraaglomerat nu-i poate vedea.

Nu este deloc deci de mirare că până şi o treime dintre imigranţii naţionalizaţi în Marea Britanie au votat pentru ieşirea din Uniunea Europeană, nu din egoism faţă de cei asemeni lor care vor să trăiască în Regatul Unit, ci ca vot negativ pentru problemele tot mai mari pe care guvernele succesive nu le rezolvă. Grav este însă că nimeni nu a înţeles gravitatea consecinţelor acestui vot negativ, ori faptul că acest vot negativ este mult mai mult decât o simplă sancţionare electorală a eşecului politicienilor.

Şi ca întotdeauna, nemulţumirea reală a cetăţenilor a fost exploatată politicianist şi populist. În fapt referendumul din 23 iunie 2016 nu este primul referendum pentru Brexit din Marea Britanie, ci al doilea. Primul a avut loc în 1975, la doar doi ani de la aderarea Marii Britanii la Comunitatea Economică Europeană, precursoarea Uniunii Europene de astăzi. La acea vreme a fost rândul Partidului Laburist (social-democrat) să susţină că implementarea regulilor Comunităţii Europene şi deschiderea pieţei muncii pune în pericol locurile de muncă din Marea Britanie. Însă referendumul din 1975 s-a soldat cu un solid 67% pentru rămânerea în Comunitatea Europeană.

Ideea referendumului din 2016 a fost lansată de David Cameron, în campania electorală pentru alegerile generale din mai 2015. Era în fapt un mesaj populist într-o Mare Britanie frământată nu atât de efectele recentei crize economice, cât mai ales de o criza propriului succes. Un calcul cinic menit să captureze o felie din electoratul extremist al lui Nigel Farage de la UKIP (United Kingdom Independence Party). Un mesaj care le-a adus conservatorilor şi lui David Cameron o nesperată victorie, una neanticipată nici de sondajele de opinie preliminare, institutele de profil britanice înregistrând atunci un ruşinos eşec.

Ca toate mesajele populiste, mai ales într-o ţară cu politici tradiţionaliste, era de aşteptat ca ideea referendumului pro-Brexit să piară în neant, numai că David Cameron avea două probleme…

Pe deoparte City-ul londonez, inima financiară a Uniunii Europene, era reticent şi rezistent la presiunea UE şi mai ales a Germaniei de a introduce reguli mult mai stricte în domeniul bancar al Uniunii, adică în domeniul care fusese la originea crizei economice din 2008.

Pe de altă parte, după lunga epocă Tony Blair, în care Marea Britanie a fost mai degrabă orientată pe relaţia cu SUA, neglijând relaţia cu Uniunea Europeană din care era membră, sentimentul general era că liderii de facto ai UE au rămas doar Germania şi Franţa, Marea Britanie pierzând acest statut şi poziţia de lider formal.

Soluţia pentru ambele probleme a părut a fi o negociere în forţă cu Uniunea Europeană, iar amenințarea unui Brexit ar fi trebuit să ajute această negociere. De altfel, în afară de tema protejării sectorului financiar britanic, toate pretenţiile efective în aşa-zisa negociere a Marii Britanii cu UE au fost complet lipsite şi de temei şi de efect. Așa că pentru ca negocierea Marii Britanii cu Uniunea Europeană să fie fondată pe o presiune reală, David Cameron şi Partidul Conservator au continuat cu ideea acestui referendum, probabil şi la gândul că referendumul similar din 1975 a relevat o largă majoritate pro-europeană a britanicilor. Consecinţa imediată a acestei decizii a fost o nefirească alianţă a Conservatorilor cu extremiştii de la UKIP.

Însă calculul greşit al lui David Cameron şi al sectorului financiar britanic a fost că nu au ţinut cont de dimensiunea reală a sentimentelor anti-UE din Marea Britanie, dar mai ales de nemulţumirea generală a britanicilor despre faptul că problemele lor reale rămân etern nerezolvate.

Situaţia a scăpat treptat de sub control, partidul Conservator fragmentându-se în 2015 între a susţine rămânerea sau plecarea din Uniunea Europeană. Cele două facţiuni ale Partidului Conservator s-au trezit astfel aliate pe deoparte cu extremiştii UKIP pentru Leave şi pe de altă parte cu eternii rivali socialişti din Partidul Laburist pentru Remain.

Aşa se face că David Cameron era la finalul anului trecut sub presiunea finalizării negocierilor cu Uniunea Europeană, pentru a putea începe campania pentru rămânerea în UE. Căci nu ar fi putut începe o astfel de campanie înainte de finalul negocierilor, întrucât altfel şi-ar fi sabotat propriul atu în negocierea cu Uniunea Europeană: presiunea referendumului. Însă fapt este că nimeni şi nimic, dincolo de propria ambiţie politică, nu îl obliga pe David Cameron să organizeze referendumul pentru Brexit. Putea la fel de bine să renunţe la organizarea lui lui oricând înainte de anunţarea datei oficiale a referendumului, care s-a întâmplat abia la finalul lui februarie 2016, după finalizarea negocierilor cu UE.

O ciudată turnură a fost şi aderarea lui Boris Johnson la tăbara Leave, survenită tot abia la final de februarie 2016, după ce a purtat negocieri cu ambele tabere, la umbra unui sondaj care arăta că peste 30% dintre britanici vor ţine cont de poziţia lui în referendumul despre Brexit. Ciudat pentru că până mai ieri îndrăgitul şi apreciatul primar al Londrei din ultimii opt ani, aflat la finalul celui de-al doilea şi ultimul mandat al administraţiei capitalei britanice – în Marea Britanie inclusiv numărul mandatelor de primari este limitat la două – era în acelaşi timp principalul susţinător al lui David Cameron în Partidul Conservator, cei doi fiind legaţi de o strânsă şi lungă prietenie, care i-a purtat împreună din copilărie prin şcoli şi facultate. Prietenia şi tandemul lor în interiorul Partidului Conservator erau atât de puternice încât au fost chiar subiectul unui documentar artistic în 2009, intitulat „When Boris met Dave”.

Sigur, există explicaţia politică a faptului că „prietenul” Boris urmărea încă de anul trecut ca la convenţia Partidului Conservator din octombrie 2016 să îi ia locul de prim-ministru „prietenului” Dave. Iar acest lucru i-ar fi fost imposibil din postura de susţinător al lui David Cameron. Numai că Boris Johnson, din postura de Primar al Londrei ştia bine, aşa cum studiile proprii administraţii au arătat-o chiar în 2016, că întreaga dezvoltare a Londrei este direct dependentă de relaţia economică cu UE şi de afluxul de imigranţi din şi din afara UE. Adică exact de lucrurile pe care susţinătorii Brexitului le condamnă. Sunt toate contradicţii greu de înţeles şi nu cred că simpla ambiţie politică de a deveni Prim Ministru al Marii Britanii justifică poziţia iresponsabilă a lui Boris Johnson faţă de metropola pe care a condus-o aproape un deceniu.

În fapt toţi susţinătorii Brexitului erau mai degrabă interesaţi de o victorie, dar la limită a taberei Remain. Pentru Boris ar fi fost rezultatul perefect, căci poziţia lui David Cameron era deja slăbită în interiorul partidului şi chiar şi în cazul victoriei la referendum era aşteptată o schimbare a Prim Ministrului la convenţia din toamnă, unde oricum Boris Johnson era favorit. În schimb victoria îi strică total planurile, căci pe măsură ce efectele economice se fac simţite asupra Marii Britanii, existând chiar perspectiva reală a dezintegrării Regatului Unit prin desprinderea Scoţiei şi Irlandei de Nord, ascensiunea lui la postul de Prim Ministru este tot mai incertă, ca principal vinovat al dezastrului.

De altfel a treia zi după referendum, ca răspuns la presiunea Germaniei şi Franţei pentru un „divorţ rapid”, Boris Johnson a declarat că nu e nici o grabă ca Marea Britanie să iasă din Uniunea Europeană şi că totul se poate întâmpla după schimbarea de Prim Ministru din octombrie. Însă cum de nu mai este nici o grabă, când nu mai departe de acum câteva zile Brexitul era imperios necesar pentru a salva cele 350 de milioane de lire sterline pe care Marea Britanie le plăteşte săptămânal Uniunii Europene? Şi cum de nu mai este nici o grabă când în urmă cu doar 72 de ore era imperios ca Marea Britanie să-şi recâştige suveranitatea? E cumva „independenţă cu appointment”, cum le place englezilor să se organizeze?

Apoi de asemenea mediul financiar nu şi-a dorit defel un exit, ci doar o negociere de forţă cu UE sub ameninţarea exit-ului pentru păstrarea libertăţilor financiare britanice, la adăpost de regulile cerute de Germania. În schimb Brexitul propriu-zis anulează tot acest avantaj, căci obligă marile bănci să se mute în Franţa sau Germania, aşa cum au anunţat încă din această primăvară, pentru a avea acces la piaţa UE. Dar asta le aduce fix sub incidenţa regulilor UE de care au vrut să se ascundă.

Nu în ultimul rând, pentru Nigel Farage şi UKIP, o înfrângere la limită ar fi însemnat o poziţionare în postura relaxată de lideri ai nemulţumiţilor, cu un cuvânt de spus în guvernare, dar fără a fi nevoiţi să dea incomodele explicaţii specifice celor aflaţi la putere. Ori victoria nu doar că-i pune să dea socoteală pentru toate promisiunile aberante de până acum, imposibil de onorat, dar transformă UKIP-ul din lider în ţinta nemulţumirilor celor pe care i-au reprezentat până mai ieri.

Iar poziţia nu le este deloc confortabilă. În chiar dimineaţa anunţării rezultatului referendumului, Nigel Farage a fost întrebat dacă victoria Leave înseamnă că de acum cele 350 de milioane de lire care reprezentau în opinia lor contribuţia săptămânală a Marii Britanii la bugetul Uniunii Europene – cifră dovedită deja ca fiind falsă – va fi cu adevărat direcţionată spre mult subfinanţatul NHS – sistemul de sănătate de stat, aceasta fiind o temă centrală a campaniei Leave. Răspunsul a fost năucitor, respectiv că nu asta este problema – dar era cu 48 de ore înainte – că oricum nu a promis asta şi că într-adevăr modul în care a fost pusă problema contribuţiei Marii Britanii la bugetul UE a fost o greşeală a campaniei Leave.

Mai mult, pentru absolut toată lumea era şi este clar că un eventual exit va duce la ruperea Marii Britanii, scoţienii şi nord-irlandezii fiind în mod deschis dornici să rămână membri ai Uniunii Europene. Ori un astfel de scenariu nu este dorit nici măcar de tabăra Leave. Toate acestea arată că nimeni nu se aştepta la rezultat, ci doar sperau într-o victorie strânsă a rămânerii în Uniunea Europeană.

Numai că ceea ce toţi au ignorat a fost faptul că dincolo însă de jocurile politice şi de politicianismul populist iresponsabil, de care nu e scutită nici măcar Marea Britanie, problemele ţări sunt însă reale.

Sigur nivelul de dezinformare sau de neinformare a fost extrem de ridicat în campania pentru Brexit. În fapt exploatarea nemulţumirilor şi miturile au bătut realitatea. În plină campanie parlamentarul conservator Michael Cove a făcut senzaţie atunci când, fiind pus de un moderator TV în faţa studiilor şi opiniilor experţilor care îi contraziceau afirmaţiile pro-Brexit, a răbufnit: „Oamenii din această ţară s-au săturat să le spună experţii ce e bine”. Într-o Mare Britanie în care opinia expertă contează cel mai mult în luarea unei decizii, o astfel e afirmaţie a fost de-a dreptul şocantă.

Trăgând linie şi adunând, tot Brexitul a fost un enorm bluf britanic, declanşat şi amplificat dintr-un iresponsabil politicianism şi eşuat într-o mare problemă pentru întreaga Europă. Despărţirea Marii Britanii de Uniunea Europeană nu va fi uşoară, căci nu este vorba doar de rolul economic al Marii Britanii, ci şi de cel militar, Regatul Unit având cea mai puternică armată din Uniunea Europeană, care de la anul va fi dotată cu două super-portavioane nucleare, din aceeaşi clasă cu cele mai mari portavioane americane. Iar flancul european al NATO şi UE contau pe aceste două portavioane britanice, căci Marea Britanie este cel mai important furnizor european de securitate pentru Uniunea Europeană și ar fi urmat să ocupe un rol major în viitoarea armată a Uniunii Europene.

Este deci extrem de greu de spus direcţia în care vor evolua lucrurile, mai ales că deja referendumul a produs probleme economice şi iritare în întreaga Uniune Europeană. Marea Britanie este în mod evident surprinsă şi pare deja că trage de timp în căutarea unei soluţii pentru a anula rezultatul referendumului. Că va fi un alt referendum, ori că va fi o decizie a Parlamentului împotriva rezultatului actualului referendum, care a fost doar CONSULTATIV, nu executiv, cert este că toate opţiunile sunt deschise. Cu siguranţă evoluţia va fi dinamică în următoarele săptămâni, căci mediul economic al Uniunii Europene nu-şi permite incertitudinea a trei luni de aşteptare.

Îmi este imposibil să-mi fac măcar mie o previziune despre care va fi deznodământul. Sunt prea multe variabile şi incertitudini. Dar ceea ce este clar, este că am asistat la o nouă şi tristă dovadă că eşecul politicienilor duce la nemulţumire generală, pe care apoi populismul întotdeauna iresponsabil o transformă în adevarate tragedii naţionale. Căci nimic nu ar fi mai tragic pentru Marea Britanie decât să se dezintegreze şi Regatul Unit să fie redus doar la Anglia şi Ţara Galilor, izolate într-o lume de mâine a super-statelor de sute de milioane şi miliarde de locuitori fiecare.

[Kidu]

BREXIT-ul nu are nimic de a face cu NATO.

[Giuliano]

Un articol despre ce se întâmplă acum în lume, care mie mi s-a părut foarte interesant şi articulat. E în engleză dar cred că cei mai mulţi de aici ne descurcăm şi mi s-a părut prea interesant pentru a fi postat la secţinea "străină" a forumului.


History tells us what may happen next with Brexit & Trump

It seems we’re entering another of those stupid seasons humans impose on themselves at fairly regular intervals. I am sketching out here opinions based on information, they may prove right, or may prove wrong, and they’re intended just to challenge and be part of a wider dialogue.
My background is archaeology, so also history and anthropology. It leads me to look at big historical patterns. My theory is that most peoples’ perspective of history is limited to the experience communicated by their parents and grandparents, so 50–100 years. To go beyond that you have to read, study, and learn to untangle the propaganda that is inevitable in all telling of history. In a nutshell, at university I would fail a paper if I didn’t compare at least two, if not three opposing views on a topic. Taking one telling of events as gospel doesn’t wash in the comparative analytical method of research that forms the core of British academia. (I can’t speak for other systems, but they’re definitely not all alike in this way).
So zooming out, we humans have a habit of going into phases of mass destruction, generally self imposed to some extent or another. This handy list shows all the wars over time. Wars are actually the norm for humans, but every now and then something big comes along. I am interested in the Black Death, which devastated Europe. The opening of Boccaccio’s Decameron describes Florence in the grips of the Plague. It is as beyond imagination as the Somme, Hiroshima, or the Holocaust. I mean, you quite literally can’t put yourself there and imagine what it was like. For those in the midst of the Plague it must have felt like the end of the world.
But a defining feature of humans is their resilience. To us now it seems obvious that we survived the Plague, but to people at the time it must have seemed incredible that their society continued afterwards. Indeed, many takes on the effects of the Black Death are that it had a positive impact in the long term. Well summed up here: “By targeting frail people of all ages, and killing them by the hundreds of thousands within an extremely short period of time, the Black Death might have represented a strong force of natural selection and removed the weakest individuals on a very broad scale within Europe,“ …In addition, the Black Death significantly changed the social structure of some European regions. Tragic depopulation created the shortage of working people. This shortage caused wages to rise. Products prices fell too. Consequently, standards of living increased. For instance, people started to consume more food of higher quality.”
But for the people living through it, as with the World Wars, Soviet Famines, Holocaust, it must have felt inconceivable that humans could rise up from it. The collapse of the Roman Empire, Black Death, Spanish Inquisition, Thirty Years War, War of the Roses, English Civil War… it’s a long list. Events of massive destruction from which humanity recovered and move on, often in better shape.
At a local level in time people think things are fine, then things rapidly spiral out of control until they become unstoppable, and we wreak massive destruction on ourselves. For the people living in the midst of this it is hard to see happening and hard to understand. To historians later it all makes sense and we see clearly how one thing led to another. During the Centenary of the Battle of the Somme I was struck that it was a direct outcome of the assassination of an Austrian Arch Duke in Bosnia. I very much doubt anyone at the time thought the killing of a European royal would lead to the death of 17 million people.
My point is that this is a cycle. It happens again and again, but as most people only have a 50–100 year historical perspective they don’t see that it’s happening again. As the events that led to the First World War unfolded, there were a few brilliant minds who started to warn that something big was wrong, that the web of treaties across Europe could lead to a war, but they were dismissed as hysterical, mad, or fools, as is always the way, and as people who worry about Putin, Brexit, and Trump are dismissed now.
Then after the War to end all Wars, we went and had another one. Again, for a historian it was quite predictable. Lead people to feel they have lost control of their country and destiny, people look for scapegoats, a charismatic leader captures the popular mood, and singles out that scapegoat. He talks in rhetoric that has no detail, and drums up anger and hatred. Soon the masses start to move as one, without any logic driving their actions, and the whole becomes unstoppable.
That was Hitler, but it was also Mussolini, Stalin, Putin, Mugabe, and so many more. Mugabe is a very good case in point. He whipped up national anger and hatred towards the land owning white minority (who happened to know how to run farms), and seized their land to redistribute to the people, in a great populist move which in the end unravelled the economy and farming industry and left the people in possession of land, but starving. See also the famines created by the Soviet Union, and the one caused by the Chinese Communists last century in which 20–40 million people died. It seems inconceivable that people could create a situation in which tens of millions of people die without reason, but we do it again and again.
But at the time people don’t realise they’re embarking on a route that will lead to a destruction period. They think they’re right, they’re cheered on by jeering angry mobs, their critics are mocked. This cycle, the one we saw for example from the Treaty of Versaille, to the rise of Hitler, to the Second World War, appears to be happening again. But as with before, most people cannot see it because:
1. They are only looking at the present, not the past or future
2. They are only looking immediately around them, not at how events connect globally
3. Most people don’t read, think, challenge, or hear opposing views
Trump is doing this in America. Those of us with some oversight from history can see it happening. Read this brilliant, long essay in the New York magazine to understand how Plato described all this, and it is happening just as he predicted. Trump says he will Make America Great Again, when in fact America is currently great, according to pretty well any statistics. He is using passion, anger, and rhetoric in the same way all his predecessors did — a charismatic narcissist who feeds on the crowd to become ever stronger, creating a cult around himself. You can blame society, politicians, the media, for America getting to the point that it’s ready for Trump, but the bigger historical picture is that history generally plays out the same way each time someone like him becomes the boss.
On a wider stage, zoom out some more, Russia is a dictatorship with a charismatic leader using fear and passion to establish a cult around himself. Turkey is now there too. Hungary, Poland, Slovakia are heading that way, and across Europe more Trumps and Putins are waiting in the wings, in fact funded by Putin, waiting for the popular tide to turn their way.
We should be asking ourselves what our Archduke Ferdinand moment will be. How will an apparently small event trigger another period of massive destruction. We see Brexit, Trump, Putin in isolation. The world does not work that way — all things are connected and affecting each other. I have pro-Brexit friends who say ‘oh, you’re going to blame that on Brexit too??’ But they don’t realise that actually, yes, historians will trace neat lines from apparently unrelated events back to major political and social shifts like Brexit.
Brexit — a group of angry people winning a fight — easily inspires other groups of angry people to start a similar fight, empowered with the idea that they may win. That alone can trigger chain reactions. A nuclear explosion is not caused by one atom splitting, but by the impact of the first atom that splits causing multiple other atoms near it to split, and they in turn causing multiple atoms to split. The exponential increase in atoms splitting, and their combined energy is the bomb. That is how World War One started and, ironically how World War Two ended.
An example of how Brexit could lead to a nuclear war could be this:
Brexit in the UK causes Italy or France to have a similar referendum. Le Pen wins an election in France. Europe now has a fractured EU. The EU, for all its many awful faults, has prevented a war in Europe for longer than ever before. The EU is also a major force in suppressing Putin’s military ambitions. European sanctions on Russia really hit the economy, and helped temper Russia’s attacks on Ukraine (there is a reason bad guys always want a weaker European Union). Trump wins in the US. Trump becomes isolationist, which weakens NATO. He has already said he would not automatically honour NATO commitments in the face of a Russian attack on the Baltics.
With a fractured EU, and weakened NATO, Putin, facing an ongoing economic and social crisis in Russia, needs another foreign distraction around which to rally his people. He funds far right anti-EU activists in Latvia, who then create a reason for an uprising of the Russian Latvians in the East of the country (the EU border with Russia). Russia sends ‘peace keeping forces’ and ‘aid lorries’ into Latvia, as it did in Georgia, and in Ukraine. He annexes Eastern Latvia as he did Eastern Ukraine (Crimea has the same population as Latvia, by the way).
A divided Europe, with the leaders of France, Hungary, Poland, Slovakia, and others now pro-Russia, anti-EU, and funded by Putin, overrule calls for sanctions or a military response. NATO is slow to respond: Trump does not want America to be involved, and a large part of Europe is indifferent or blocking any action. Russia, seeing no real resistance to their actions, move further into Latvia, and then into Eastern Estonia and Lithuania. The Baltic States declare war on Russia and start to retaliate, as they have now been invaded so have no choice. Half of Europe sides with them, a few countries remain neutral, and a few side with Russia. Where does Turkey stand on this? How does ISIS respond to a new war in Europe? Who uses a nuclear weapon first?
This is just one Arch Duke Ferdinand scenario. The number of possible scenarios are infinite due to the massive complexity of the many moving parts. And of course many of them lead to nothing happening. But based on history we are due another period of destruction, and based on history all the indicators are that we are entering one.
It will come in ways we can’t see coming, and will spin out of control so fast people won’t be able to stop it. Historians will look back and make sense of it all and wonder how we could all have been so naïve. How could I sit in a nice café in London, writing this, without wanting to run away. How could people read it and make sarcastic and dismissive comments about how pro-Remain people should stop whining, and how we shouldn’t blame everything on Brexit. Others will read this and sneer at me for saying America is in great shape, that Trump is a possible future Hitler (and yes, Godwin’s Law. But my comparison is to another narcissistic, charismatic leader fanning flames of hatred until things spiral out of control). It’s easy to jump to conclusions that oppose pessimistic predictions based on the weight of history and learning. Trump won against the other Republicans in debates by countering their claims by calling them names and dismissing them. It’s an easy route but the wrong one.
Ignoring and mocking the experts , as people are doing around Brexit and Trump’s campaign, is no different to ignoring a doctor who tells you to stop smoking, and then finding later you’ve developed incurable cancer. A little thing leads to an unstoppable destruction that could have been prevented if you’d listened and thought a bit. But people smoke, and people die from it. That is the way of the human.
So I feel it’s all inevitable. I don’t know what it will be, but we are entering a bad phase. It will be unpleasant for those living through it, maybe even will unravel into being hellish and beyond imagination. Humans will come out the other side, recover, and move on. The human race will be fine, changed, maybe better. But for those at the sharp end — for the thousands of Turkish teachers who just got fired, for the Turkish journalists and lawyers in prison, for the Russian dissidents in gulags, for people lying wounded in French hospitals after terrorist attacks, for those yet to fall, this will be their Somme.
What can we do? Well, again, looking back, probably not much. The liberal intellectuals are always in the minority. See Clay Shirky’s Twitter Storm on this point. The people who see that open societies, being nice to other people, not being racist, not fighting wars, is a better way to live, they generally end up losing these fights. They don’t fight dirty. They are terrible at appealing to the populace. They are less violent, so end up in prisons, camps, and graves. We need to beware not to become divided (see: Labour party), we need to avoid getting lost in arguing through facts and logic, and counter the populist messages of passion and anger with our own similar messages. We need to understand and use social media. We need to harness a different fear. Fear of another World War nearly stopped World War 2, but didn’t. We need to avoid our own echo chambers. Trump and Putin supporters don’t read the Guardian, so writing there is just reassuring our friends. We need to find a way to bridge from our closed groups to other closed groups, try to cross the ever widening social divides.
(Perhaps I’m just writing this so I can be remembered by history as one of the people who saw it coming.)

https://medium.com/@theonlytoby/history-....hv916jlea

[Kidu]

L-am citit deja pe pagina ta de FB. Mi-a placut si intr-adevar tot ce scrie acolo este deja cunoscut, nu e nicio "ghicire a viitorului" ci doar o lectie pe care istoria ne-o da ori de cate ori o ignoram.