Conducerea clubului

[Giuliano]

Despre un implant de care UTA are nevoie urgentă!

16 noiembrie 2013. Final de meci între UTA și FC Bihor pe arena Francisc Neuman din Arad. În ciuda unui meci dominat autoritar, în care utiștii au făcut vorba vechilor cronicari ”risipă de efort”, meciul se încheie la egalitate 0-0. La final echipa se îndreaptă către tribuna I unde se află masată galeria arădeană, aflată în protest împotriva conducerii de atunci, și răspunde aplauzelor ultrașilor cu un gest care avea să facă înconjurul țării: jucătorii își trimit suporterii pe teren, le iau locul în tribună și încep să cânte pentru ei. Atunci am văzut oameni lăcrimând de emoție. Pentru mine unul, a fost cel mai impresionant moment pe care l-am trăit pe un stadion de fotbal. Punere în context: echipa UTA-ei era formată din jucători ”expirați„, refuzați sau tinere speranțe cărora niciun antrenor de la alte echipe nu avea curajul să le ofere o șansă. Veniseră la Arad pentru că erau disperați să joace. În acea perioadă la UTA nu mai vroia să vină nimeni. Încăpută pe mâna unui interlop de cea mai joasă speță, Adrian Marțian, Bătrâna Doamnă era un club muribund, cu milioane de euro datorii și cu salarii neplătite de mai bine de jumătate de an. Jucătorii ajunseseră să doarmă pe la suporteri, să mănânce din cheta strânsă de aceștia și să joace literarmente cu foamea-n gât. Cu toate acestea, condusă de un antrenor ambițios până la nebunie, pe numele său Eugen Trică, echipa se bătea în teren cu orice adversar. Ce-i drept marea majoritate a meciurilor erau pierdute însă de multe ori la mare luptă și în unele situații chiar nemeritat. Ba, din când în când, tot la mare luptă, echipa asta mai și ieșea de pe teren victorioasă. Dacă numărul punctelor câștigate era totuși mic, respectul din partea suporterilor era unul imens; pentru că nu poți să nu susții niște jucători care trag de ei și care în ciuda mizeriei de nedescris în care își desfășurau activitatea, înțelegeau să onoreze tricoul clubului pentru care evoluează, dar mai ales pe oamenii care îi susțineau în ciuda rezultatelor nefavorabile.

Revenim în prezent. La aproape 4 ani de la acel moment UTA este un club stabil. Trecută prin drama falimentului și a unui nou început din liga a IV-a, Bătrâna Doamnă a revenit în liga secundă. De data asta fără datorii, cu niște condiții decente asigurate jucătorilor și mai ales cu un plafon salarial aproape la nivelul primei ligi. În componența lotului găsim nume cu zeci și sute de meciuri experiență în liga I, ba și cu titluri de campion la purtător. Și cam aici se opresc diferențele. Constante rămân rezultatele din teren. După o treime de campionat UTA se află pe loc retrogradabil. Doar că acum, așa cum era de așteptat dacă ne raportăm la condiții și pretenții, jucătorii nu mai primesc aplauze. Și nici ei nu mai cântă pentru suporteri. Ba mai mult vociferează și fac pe victimele neînțelese. Și culmea că le merge. În timp ce suporterii le cer, pe bună dreptate, să predea tricourile și să plece dacă nu sunt capabili să respecte acest club făcându-și meseria și dând totul pe teren, alții îi mângâie pe cap. Prin alții înțeleg cuplul de antrenori care, disperat fiind că nu mai găsește niciun buton pe telecomanda vestiarului la care vedetele noastre de carton să reacționeze, au ajuns să ceară premieri speciale pentru victorii cu echipe sătești gen Miroslava sau Afumați. Nu e cazul să explic absurditatea și penibilul situației. E suficient ca fiecare dintre noi să își imagineze că la locul de muncă, după o perioadă în care timp de mai multe săptămâni nu și-a îndeplinit targetul, șeful de echipă merge la conducerea firmei să ceară prime pentru stimularea angajaților care subperformează!

Pe de altă parte, ca într-o familie în care mama își pupă odorul iar tata scoate cureaua, vine onor conducerea clubului și, la două zile după aprobarea primelor, anunță o serie de sancțiuni, înclusiv salariale! Să acorzi prime și să îngheți salarii nu e doar ridicol dar e și contraproductiv și definitoriu pentru lipsa de strategie din club. Contraproductiv pentru că într-o astfel de situație jucătorii nu vor face altceva decât să manipuleze și să își caute alibiuri iar din celălalt punct de vedere, luarea unor măsuri contradictorii arată că în această situație de criză, conducerea nu are un plan foarte clar și coerent de aducere a corăbiei pe linia de plutire. Pentru mine e evident că nu s-a luat în calcul niciun moment posibilitatea ca strategia întăririi lotului cu foarte mulți jucători ”experimentați” să nu aibe succes astfel că nu a fost gândit niciun plan de rezervă care să fie activat în caz de nevoie. Iar acum reacțiile sunt spontane, negândite și fără efect pozitiv.

Dacă e să analizăm mai atent lucrurile, putem observa că la UTA problemele au început să apară cam acum mai bine de un an. Să ne aducem aminte că după ratarea barajului cu FC Voluntari, UTA a mai avut doar câteva săptămâni de succes: cele din a doua parte a turului campionatului trecut. Atunci Laurențiu Roșu prelua o echipă aflată în vrie totală și până în iarnă reușea să o aducă pe loc promovabil. A urmat însă apoi o nouă cădere din care nu ne-am mai revenit nici acum; odată cu mutarea la Șiria (ăsta e un aspect care va fi analizat într-un articol separat), UTA a pierdut promovarea iar acum se află mai aproape de liga a treia decât de primul eșalon. În toată această perioadă UTA a reușit doar 3 victorii pe teren propriu! Dacă e să căutăm explicații putem observa ușor că imensa majoritate a jucătorilor aduși în ultimele trei perioade de transferuri au fost un eșec total. De asemenea, în decursul a circa un an UTA a schimbat patru antrenori: Roland Nagy, Laurențiu Roșu, Adrian Mihalcea și Adrian Falub iar cel de-al cincilea, Cristi Todea, nu pare nici el să fi găsit cheia redresării echipei. Aceste aspecte nu pot duce decât la o singură concluzie: la UTA există o mare problemă de competență pe partea de management sportiv. Dacă din punct de vedere al managementului general și economic, actuala conducere a clubului are meritul de a fi demonstrat că un club de fotbal poate exista și fără datorii la stat, cu salarii plătite la zi, cu condiții de performanță decente și chiar cu pași timizi de europenizare a marketingului și imaginii, toate acestea pălesc din cauza aspectului care, pentru orice suporter din lumea asta, este cel mai important: performanța sportivă.

Împărtășesc și eu punctul de vedere al unor prieteni, anume că microbistul arădean are tendința de a dramatiza, de a exagera și mai ales de a avea o memorie foarte, foarte selectivă. Comparațiile dintre criza sportivă a UTA-ei din acest moment și infecția în care acest club a trăit aproape permanent după Revoluție, infecție care a dus la moartea clinică de acum câțiva ani, este deplasată și de prost gust. În același timp însă pot să înțeleg foamea de performanță a suporterului arădean și frustrarea că stabilitatea financiară în loc să aducă performanța sportivă ne afundă mai rău în mediocritate, toate acestea conducând către reproșuri la adresa actualei conduceri, reproșuri care, pe fond, sunt îndreptățite. Din acest punct de vedere, conducerea clubului arădean, dacă vrea să stabilizeze situația, cred că trebuie să ia mai multe decizii, dintre care două sunt obligatorii:

1. Îndeplinirea promisiunii de a avea o relație deschisă cu abonații clublui prin informări directe atunci când este cazul. Ei bine, dacă acum, în situație de criză, conducerea clubului nu se deschide către suporterii autentici, pentru a asculta și a explica, pentru a face schimb de opinii, nu știu când ar mai putea să o facă. Rolul întâlnirilor cu abonații nu cred că este acela de a rosti niște cuvinte frumoase, de a ne bate peste spate, a face niște poze și a lua o gustare împreună. Rolul acestor întâlniri cred că e acela de a solidifica o relație de încredere care să se concretizeze într-un plus mental și organizatoric care să ducă la o creștere a performanței din teren. Ori exact de acest lucru are UTA nevoie acum.

2. ”Transferul” imediat al unui manager pe partea sportivă, care să cunoască bine antrenorii și jucătorii din fotbalul românesc, care să aibă priceperea și autoritatea de a face curățenie în vestiarul otrăvit al UTA-ei pentru ca apoi să construiască o echipă în adevăratul sens al cuvântului. Sigur că un astfel de manager e foarte greu de găsit: în Arad după părerea mea nu există iar în țară foarte mulți dintre autointitulații oameni de fotbal sunt doar profitori care au avut poate o performanță managerială într-un anumit context, performanță din care trăiesc mediatic și acum, indiferent de ce dezastre au lăsat în urmă ulterior. Și totuși nu cred că e imposibil de găsit un profesionist autentic; poate un jucător retras mai recent, cu inteligență și ambiție, de preferință cu niște cunoștințe acumulate în fotbalul occidental. Poate că varianta ideală era ca un astfel de om să fie format în timp de către club, lucru care nu s-a întâmplat și s-ar putea să reprezinte un alt minus al actualului management. Cert e că misiunea identificării acestui profesionist e dificilă dar obligatorie; altfel UTA va continua să se zbată în zodia întâmplării, în care deciziile pe partea sportivă se vor lua în ”orb” pe informații insuficient verificate și analizate.

https://dreptunghiulverde.blogspot.ro/search/label/UTA