Excelent editorialul. Fara cuvinte. Si daca nu as fi fost un convins sustinator al luptei prin vot, as fi devenit unul de azi incepand. De citit si recitit. Genial.
http://www.gandul.info/puterea-gandului/...i-13415693
Sunt cetăţeanul cu numărul 225.891 din anul în care m-am născut, un an în care, ca de multe ori şi azi, femeile se aliniau pe paturi de spital numerotate şi mâncate de rugină să-şi aducă pe lume copiii.
Am fost, pe rând, un număr matricol, apoi „19” din catalog, când profesorul Popescu, evitând să-şi facă loc în memorie pentru indivizi, printre Legea lui Ohm şi ecuaţiile mişcării, ne striga impersonal, după număr.
Am, sigur, un număr într-un Excel al unor inşi fără chip care ştiu despre mine, scotocind prin tot ce tastez zi de zi, ce iubesc, ce detest.
Sunt contribuabilul cu numărul 3.213.712 care donează fără voie, lună de lună, pentru campaniile lor electorale, pentru licenţele lor supraevaluate, pentru retrocedări îndreptăţite de şpăgi.
Voi fi, în fine, din nou, votantul cu numărul „n”. Unul oarecare, numărat ipotetic la sediul vreunui partid între „simpatizanţi”. Oamenilor cu statisticile nu le pasă că nu sunt simpatizantul, ci antipatizantul lor. Ei doar mă numără. „La categoria de vârstă 18-55 de ani, X câştigă detaşat. La peste 55 de ani, 80% se duc cu Y”. Mă sperie fiecare din cei 80% ai generaţiei lor; nu pricep prin ce lentile difuze văd ei lumea care mie mi se pare limpede tocmai pe dos. Nu-i condamn, dar dacă hoarda ţine să-şi ia gâtul, să trăiască în fals şi să se iluzioneze că şi-a recăpătat liniştea punându-şi în frunte un impostor, nu vreau s-o urmez.
I-aş aminti atât: e, în „Ciuma”, o frază care, odată găsită, nu mai poate fi nici uitată, nici trecută cu vederea: „O cale la îndemnâna oricui de a face cunoştintă cu un oraş este să încerci să afli cum se munceşte în el, cum se iubeşte şi cum se moare”. Mă uit în jur. Toţi cei pe care îi ştiu muncesc infinit mai mult decât în urmă cu doi sau trei ani, câştigând mai puţin şi sfârşind istoviţi, sub o greutate nevăzută. De iubit, se iubeşte tăcut şi stingher. De murit, în schimb, se moare trist ori nedemn. Din nepăsare, ca în avionul prăbuşit pe 20 ianuarie în Apuseni. Din neglijenţă, ca dăunăzi în spitalul din Huşi, în care nu medicul care a administrat unui copil alergic antibioticul fatal e sancţionat, ci infirmiera care i-a permis bunicului să-şi ducă în braţe nepoata spre morgă. Din ghinion. Ca trecătorii oarecare, măturaţi, pe drumuri prost semnalizate, de beizadele urcate de la majorat în jeep.
Înainte să-şi termine cartea, Camus îl ridică pe Bernard Rieux deasupra tuturor personajelor sale cu o singură frază: „Doctorul Rieux s-a hotărât să redacteze această povestire ca să nu facă parte dintre cei care tac”.
Mă uit în jur şi nu vreau să fiu printre cei care tac.
Sunt, pentru toţi cei care îmi cer curtenitor azi votul, numai un număr. Sunt cetăţeanul cu numărul 225.891 din anul naşterii mele şi votul meu va sfârşi, o ştiu, la fundul unui sac, într-o secţie de votare din Berceni sub un morman de hârtii cu ştampile puse la întâmplare de mii de televotanţi. Mulţi îmi vor spune că votul meu va schimba lumea. N-o va schimba. Că va opri furtul de bani sau de păduri. Nu o va face. Calculat şi rece, va anula însă un altul neinformat, manipulat sau cumpărat.
Alegerile nu sunt, n-au fost niciodată în ultimii ani, o confruntare de idei, ci doar una numerică. În care fie eşti, fie te numeri asumat printre cei care tac, complice la impostură. În care te aşezi benevol ori între cei care iubind discret şi muncind peste puteri s-au săturat să se tot moară în jurul lor din ghinion, ori între milioanele de umbre de după care râd, ca în păduri întunecate, ochi de lupi hulpavi, întăriţi
First they ignore you, then they laugh at you, then they fight you, then you win.
