16-22 Decembrie 1989
15-12-2014, 22:37,
#1
16-22 Decembrie 1989
Au trecut 25 de ani de la revolutia din Decembrie 1989. S-au castigat multe in acele zile , s-au pierdut multe pe parcurs in zilele si anii care au urmat. Zilele acestea sa ne amintim de evenimentele de atunci, de speranta si bucuria care te inconjurau, de solidaritatea celor din strada, dar mai ales sa ne aducem aminte si sa ii onoram , macar cu un gand, pe cei care si-au dat viata pentru acele idealuri care atunci pareau utopice . Odihniti-va in pace !

http://revolutions.gandul.info/imagini/1...a-13719989
First they ignore you, then they laugh at you, then they fight you, then you win.
Răspunde
16-12-2014, 20:45,
#2
RE: 16-22 Decembrie 1989
Imagini inedite intr-un documentar (german dupa titluri insa nu stiu al carei televiziuni).Genial min 16:48 cand incep sute de mii de oameni sa cante Desteapta-te romane in noaptea tot mai adanca (becurile erau stinse) ca sa isi alunge teama de a fi impuscati de catre securitatea si armata care era in fata lor cu armele in maini .

https://www.youtube.com/watch?v=0hYBkxXNCwU
First they ignore you, then they laugh at you, then they fight you, then you win.
Răspunde
19-12-2014, 23:26,
#3
RE: 16-22 Decembrie 1989
First they ignore you, then they laugh at you, then they fight you, then you win.
Răspunde
20-12-2014, 1:58,
#4
RE: 16-22 Decembrie 1989
Dacă e cineva interesat, duminică la ora 18 la monumentul eroilor revoluţiei din faţa Primăriei (între liniile de tramvai) se vor întâlni revoluţionarii ca în fiecare an, va fi o mică slujbă, vor cânta colinde şi...posibil să se mai certe. Smile  Luni la ora 11 are loc tot acolo o ceremonie mai solmenă şi plictisitoare, cu depuneri de coroane.
Răspunde
20-12-2014, 2:14,
#5
RE: 16-22 Decembrie 1989
Eu unul sunt acrit de multi pseudo-revolutionari din astia ce au aparut ca ciupercile dupa ploaie.
Răspunde
20-12-2014, 12:14, (Ultima modificare: 20-12-2014, 12:15 de Redpunk_one.)
#6
RE: 16-22 Decembrie 1989
De acord cu profesorul Horia Medeleanu . Revolutia de la 1989 e un moment unic in istoria Romaniei si nu ar trebui sa manjim amintirea acelor zile si pe oamenii care si-au riscat vietilor lor si a familiilor lor in acele zile, doar fiindca ulterior un grup de criptocomunisti transformati peste noapte in "revolutionari" a deturnat rezultatul final. Poate acum la 25 de ani de la acele zile sa realizam cu totii lucrul asta iar lucrurile sa fie puse in ordine in memoria colectiva.

http://specialarad.ro/horia-medeleanu-n-...ie-rusine/

Horia Medeleanu: N-a fost Revoluție? Să ne fie rușine!

„La început a fost Cuvântul”, spune evanghelistul, parafrazându-l, pot adăuga: „La început a fost Timișoara”, apoi în toată țara, Arad, Cluj, Sibiu, culminând în Capitală, unde s-a încheiat o lungă epocă din istoria noastră.

S-a aruncat atâta murdărie asupra a ceea ce s-a întâmplat la Timișoara și, apoi, în toată țara, încât ar trebui să ne fie rușine. Din păcate nu ne este. Ne-am însușit cu o mare ușurință denigrarea acelor momente istorice. Ce, dom`le, aia n-a fost revoluție, totul a fost aranjat la Malta. În mod automat, Mala a rimat cu Yalta. Deci, Gorbaciov însuși a fost de acord cu eliminarea comunismului din țările satelite!

O mare naivitate, ca să nu spun prostie. Prin „Perestroika”, inventată de Andropov, mentorul său, „Gorbi” a intenționat doar o „reformă” a comunismului, nu eliminarea lui, un fel de „comunism cu față curată” și păstrarea partidului unic.

S-a mai susținut că „evenimentele” din decembrie `89 (termen vag, care s-a încetățenit pentru a-l înlocui pe cel de revoluție, care incomoda pe mulți dintre cei „suspuși”) că, de fapt, au fost produse de factori externi (agenți KGB, maghiari, Mossad, char sârbi!). Este cea mai mare insultă adresată poporului român. Adică, a fost nevoie de această intervenție externă pentru ca „mămăliga” românească să explodeze! Doamne, Dumnezeule! Și iarăși zic, mulți români cred în această falsă explicație a unui fenomen pur românesc. De ce pur românesc? Deoarece el a fosr produsul propriei noastre istorii. Ca să crezi că sutele de mii de români, în marile orașe ale țării, s-au expus în fața gloanțelor fiindcă au fost „manipulați” de niște abili instigatori, înzestrați cu niște puteri magice, asemenea vrăjitoarelor din Evul Mediu, înseamnă fie ignoranță, fie o intenționată rea voință.

Este adevărat, Revoluția din decembrie `89 a pornit ca o acțiune spontană (la Timișoara, în fața casei parohiale a pastorului Tokes), dar ea s-a organizat „din mers”, nu a degenerat și nu s-a trivializat nicio clipă. S-a păstrat demnă și pură. Acest autocontrol, această disciplină riguroasă (să nu uităm, la Arad, prestația acelei figuri carismatice a minunatului Valentin Voicilă, actorul de la Teatrul „Ioan Slavici”) și solidaritatea conștientă, luminată de un ideal înalt și clar formulat, definesc o revoluție adevărată, care nu poate fi confundată cu o simplă revoltă sau răscoală. Revoltele sau răscoalele sunt izbucniri stihinice, oarbe și îngust distructive.

Să ne amintim ce au cerut sutele de mii de români: „Jos comunismul”, „Jos dictatura”, „Jos Ceaușescu”, „Libertate”, adică, în termeni marxiști: înlăturarea unei „orânduiri social-economice și a formei sale politice”. S-au întâmplat toate acestea? Incontestabil DA. Indiferent de avatarurile și derapajele ullterioare, dar aceasta este o ală poveste.
First they ignore you, then they laugh at you, then they fight you, then you win.
Răspunde
22-12-2014, 12:58,
#7
RE: 16-22 Decembrie 1989
Foarte bine scris si detaliat acest articol despre zilele Revolutiei din decembrie 1989 .

http://specialarad.ro/revolutia-de-la-ar...ntroverse/

Ori de câte ori s-a vorbit în termeni oficiali despre Revoluţia din ’89, în ultimii 25 de ani, s-a discutat numai despre Timişoara, Bucureşti, Cluj, Sibiu ori Braşov. Aradul a fost plasat undeva la coada listei şi despre orașul nostru s-a vorbit foarte puţin. Atât de puţin, încât straniile evenimente petrecute aici au intrat până la urmă într-un nemeritat con de umbră şi uitare.

Cine îşi mai aminteşte acum despre Revoluţia de la Arad? În afară de localnici, aproape nimeni. Totuşi, acolo a fost o revoluţie ciudată, care, dacă ar fi continuat aşa cum începuse la 21 decembrie, avea toate şansele să rămână o “revoluţie de catifea”, încheiată paşnic, fără nici o victimă. Nu a fost să fie aşa şi, începând cu noaptea de 22/23 decembrie, acolo au murit 19 oameni, iar alţi 38 au fost răniţi.

Acestor victime li se adaugă alţi patru oameni, originari din Arad, care au murit atunci în alte oraşe ale ţării. În contrast cu situaţia înregistrată în restul ţării, evenimentele de la Arad au luat o întorsătură dramatică numai după fuga cuplului Ceauşescu. Abia după aceea întregul oraş a devenit o “scenă” imensă pe care diversiunea “teroriştilor” şi-a făcut de cap nestingherită.

O altă caracteristică specifică a acestui centru revoluţionar este că, în zilele şi nopţile în care toată ţara părea angrenată într-un război straniu dus pe viaţă şi pe moarte cu nevăzuţii “terorişti”, arădenii au fost, probabil, singurii români care nu au crezut nici o clipă că “agenţii superinstruiţi care trag din orice poziţie” ar fi aparţinut cu adevărat Securităţii. În schimb, ei au înţeles rapid şi adeseori pe propria piele că lozinca “Armata e cu noi” a fost doar parţial adevărată.

Locuind la 50 de kilometri de Timişoara, arădenii au ştiut exact, încă de la început, ce se întâmplă în oraşul de pe Bega. La fel ca timişorenii, şi ei erau sătui de “raiul comunist”. De asemenea, şi ei au fost la curent, poate mai mult decât restul ţării, cu “bişniţa de stat” pe care autorităţile comuniste o făcuseră ani la rând prin vânzarea “la export” a etnicilor germani.
(Sursa: Vasile Surcel – Jurnalul Național / „Arad: Revoluţia pe care am uitat-o”)

Înainte de revoluție
La fel ca în țările vecine, în anul 1989, majoritatea populației din România nu era mulțumită de regimul comunist. Politica economică și de dezvoltare a lui Ceaușescu (inclusiv proiecte de construcții grandomane și un regim de austeritate menit să permită României să-și plătească întreaga datorie externă) era considerată responsabilă pentru penuria extinsă din țară; în paralel cu creșterea dificultăților economice, poliția secretă, Securitatea, era omniprezentă, făcând din România un stat polițienesc, potrivit Wikipedia.

Spre deosebire de conducătorii Pactului de la Varșovia, Ceaușescu nu a sprijinit interesele Uniunii Sovietice, ci a urmărit o politică externă proprie lui. În timp ce liderul sovietic Mihail Gorbaciov vorbea despre reformă, activitatea lui Ceaușescu semăna cu megalomania și culturile personalității ale liderilor comuniști est-asiatici precum nord-coreeanul Kim Ir-sen.

În martie 1989, o serie de activiști de frunte ai P.C.R. au protestat printr-o scrisoare împotriva politicii economice a lui Nicolae Ceaușescu („Scrisoarea celor șase”), dar la scurtă vreme, Nicolae Ceaușescu obține o victorie politică importantă: Republica Socialistă România reușește achitarea datoriei externe de circa 11 miliarde dolari, cu câteva luni înainte de termenul pe care chiar dictatorul român îl preconizase.

La 11 noiembrie 1989, înainte de congres, pe străzile Brezoianu și Kogălniceanu din București, studenți din Cluj-Napoca și București au demonstrat cu pancarte „Vrem reforme!” împotriva guvernului Ceaușescu. Studenții Mihnea Paraschivescu, Grațian Vulpe, economistul Dan Căprariu-Schlachter din Cluj-Napoca și alții au fost arestați și anchetați de lucrătorii Securității de la Penitenciarul Rahova pentru propagandă împotriva societății socialiste.

Evenimentele de la Timișoara
O încercare timidă de a protesta împotriva regimului combinată cu bucuria calificării naționalei române de fotbal la un campionat mondial (victoria cu 3-1 în fața naționalei Danemarcei a făcut ca după 20 de ani România să participe din nou la un Mondial, cel din Italia) a fost dispersată de Securitate care și-a infiltrat lucrătorii operativi printre studenți. La cea mai mare întreprindere din Timișoara, U.M.T., o parte a muncitorilor a încercat realizarea unui protest și popularizarea lui în oraș, dar Securitatea a reușit calmarea spiritelor.

În ziua de 11 decembrie 1989, la emisiunea politică „Panorama” de la postul TV Budapesta 1, s-au difuzat imagini video din Timișoara, avându-l în prim plan pe pastorul reformat László Tőkés, care cerea sprijin pentru a nu fi mutat din comunitatea religioasă pe care o conducea. Până în ziua de 15 decembrie 1989, enoriașii și un număr mic de cetățeni ai orașului au vegheat în fața bisericii din Piața Maria. În acea seară, lucrători ai Securității, în civil, au încercat arestarea participanților, izbucnind încăierări, care însă nu s-au generalizat sau extins.

La 16 decembrie a izbucnit un protest în Timișoara, ca răspuns la încercarea guvernului de a-l evacua pe pastorul reformat László Tőkés. Pastorul făcuse recent comentarii critice la adresa regimului în mass media internațională, iar guvernul a considerat că incita la vrajbă etnică.

Protestele au continuat în ziua următoare, 17 decembrie. Protestatarii au intrat în Comitetul Județean și au aruncat pe fereastră documentele partidului, broșurile de propagandă, scrierile lui Ceaușescu și alte simboluri ale puterii comuniste. Au încercat din nou să incendieze clădirea, dar de această dată au fost opriți de unități militare. Semnificația prezenței armatei pe străzi poate fi una singură: ordinele au venit de la cel mai înalt nivel, probabil chiar de la Ceaușescu. Armata a eșuat în încercarea sa de a restabili ordinea, reușind să transforme Timișoara într-un infern: focuri de armă, victime, lupte de stradă, mașini în flăcări, TAB-uri care transportau forțe de securitate înarmate și tancuri. După ora 20:00, se trăgeau focuri de armă din Piața Libertății până la Operă, inclusiv în zona podului Decebal, Calea Lipovei și Calea Girocului. Tancuri, camioane și TAB-uri blocau accesul în oraș, în timp ce elicopterele patrulau zona.

Spiritele s-au încins și la Arad
Începând din 18 decembrie până în dimineața de 22 decembrie sunt trimiși, rând pe rând, de către Elena Ceaușescu, trei mari demnitari politici la Arad – Cornel Pacoste (membru CPEx), Ilie Matei (proaspăt secretar C.C. cu propaganda) și Radu Constantin (secretar C.C. pe probleme MI, de securitate și miliție) – la care se adaugă, în 20 decembrie, generalul lt. Ilie Ceaușescu (adjunct al M.Ap.N. și șeful Consiliului Politic al Armatei, fratele lui Nicolae Ceaușescu), mr. Eugen Bădălan (șeful Statului Major al Diviziei din Oradea).

Ei s-au deplasat la sediul comitetului județean de partid, fiind primiți de prima secretara PCR Elena Pugna. S-a trecut la executarea “Planului Unic de Cooperare pentru restabilirea Ordinii Publice grav tulburate în municipiul și județul Arad”. S-a format un comandament unic județean, cu următorii membri: prima secretară Elena Pugna, secretarul cu probleme organizatorice Nicolae Angheloiu, comandantul Garnizoanei Militare din Arad, mr. Dumitru Marcu, șeful Inspectoratului județean M.I, col. Grigore Sălceanu, șeful Miliției județene Arad, col. Mihail Cioflică, și șeful de Stat Major al Gărzilor Patriotice, col. Liviu Stranski – a intrat și secretarul C.C. al P.C.R. Ilie Matei și celălalt secretar al C.C. al P.C.R., Radu Constantin.

În noaptea de 20 decembrie au fost scrise pe mai multe clădiri din centrul orașului lozinci îndreptate contra regimului comunist. În aceeași zi, au fost răspândite manifeste de solidaritate cu protestele din Timișoara, pe strada Eminescu. Înscrisurile anticeaușiste pe pereți și garduri erau îndepărtate imediat de forțele de ordine, huiduite de trecători. În după-amiaza zilei de 20 decembrie, populația orașului s-a adunat în grupuri în piețe și pe străzi și a manifestat tăcut.

În dimineața zilei de 21 decembrie, începând cu orele 7:40,

arad-revolutia-pe-care-am-uitat-o-18382631muncitorii din Întreprinderea de Orologerie Industrială, în urma unei întreruperi de curent au încetat lucrul și au ieșit în mod organizat în stradă ca să manifesteze împotriva regimului Ceaușescu. Liderul lor a fost muncitorul Dănilă Onofrei. Lor li s-au alăturat muncitorii din celelalte întreprinderi arădene mari (Întreprinderea textilă UTA, Fabrica de Vagoane, Combinatul de Prelucrare a Lemnului), și au început marșul de protest spre centrul orașului (ora 8). Aproape de centru, coloana de muncitori a fost somată de un baraj al armatei cu focuri de armă îndreptate spre cer. Protestatarii nu s-au speriat, ci au înaintat până în fața soldaților, unde au început să manifeste pașnic împotriva regimului.

Mai târziu, s-a constituit primul comitet local al Frontului Democratic Român din Arad, din care făceau parte revoluționarii: Voicilă Valentin, Crișan Mircea, Onofrei Dănilă, Dima Traian, Gurilă Constantin, Chiș Claudiu, Popa Maria, Groșan Titus, Țâșcă Gheorghe, Nemeș Găvrilă, Pencea Ramona, Bordea Corina, Timar Traian, Gancea Alexandru și Onofraș Vasile. După lăsarea întunericului, demonstranții s-au împrăștiat, din cei peste 80.000 rămânînd în centru numai în jur de 100 de revoluționari, contra a aproximativ 1000 de militari. Unii membri ai comandamentului unic, în primul rând Ilie Matei, Eugen Bădălan, Heredeanu și Dumitru Marcu a vrut să-i lichideze pe demonstranți, însă s-au lovit de opoziția sau pasivitatea primei secretare Elena Pugna și a unor comandanți militari, ca de exemplu mr. Neculae Diaconescu.

Extinderea mișcărilor de protest în alte localități:

• Buziaș (ora 9)
• Sibiu (ora 9,45)
• Cugir (ora 11)
• Târgu Mureș (ora 11,30)
• Caransebeș
• Hunedoara
• Reșița (ora 12)
• Brașov (ora 13)
• Ghimbav
• Făgăraș
• Cluj-Napoca (ora 15)
• Cisnădie (ora 18)
• Nădrag (jud. Timiș, ora 18,45)
• Alba Iulia (ora 22,14)

Deznodământul de la București
Evenimentele din Timișoara au fost descrise în jurnalele de știri ale radiourilor Radio Europa Liberă și Vocea Americii, ascultate clandestin de către români, precum și de către studenții care se întorceau acasă pentru sărbătorile de Crăciun.

Pe data de 18 decembrie 1989, în ziarul Scânteia Tineretului apare un articol nespecific perioadei din an, denumit „Câteva sfaturi pentru cei aflați în aceste zile la mare”, despre care s-a presupus că ar conține instrucțiuni pentru grupările teroriste ce au acționat în perioada imediat următoare.

„Câteva sfaturi pentru cei aflați în aceste zile la mare”
—Evitați expunerea intempestivă și prelungită la soare. E de preferat să începeți mai prudent, cu reprize scurte de 10-15 minute – când pe-o parte, când pe alta. Astfel, vă veți asigura un bronzaj plăcut și uniform. Nu vă avântați prea mult în larg. Oricum, în caz de pericol, nu strigați. Este inutil. Șansele ca prin apropiere să se afle vreo persoană dispusă a vă asculta sunt minime. Profitați de binefacerile razelor ultraviolete. După cum se știe, ele sunt mai active între orele 5,30 și 7,30. Se recomanda cu precădere persoanelor mai debile. Dacă sunteți o fire sentimentală și agreați apusurile soarelui, librăriile de pe litoral vă oferă un larg sortiment de vederi cu acest subiect. Și încă ceva – dacă aceste v-au pus pe gânduri și aveți deja anumite ezitări, gândindu-vă să renunțați în favoarea muntelui, înseamnă că nu iubiți în suficientă măsură marea.

Contraspionajul românesc a decodificat atunci acest mesaj astfel:

„Câteva indicații pentru cei aflați în aceste zile în misiuni la diferite obiective”
—Evitați atacurile prelungite asupra obiectivelor. Este indicat să atacați cu prudență, în serii scurte de 10-15 minute din diferite direcții. Astfel vă veți asigura o supraprotecție și rezultatele vor fi mai bune. Nu vă apropiați prea mult de obiectiv(pericol de capturare sau de ucidere). În caz de pericol(rănire sau capturare) nu cereți ajutor, fiindcă nu va fi nimeni care să vă ajute sau să vă asculte. Acționați și atacați obiectivele dimineața mai devreme, în special între orele 5:30 și 7:30. Acest sistem se recomandă pentru apărătorii mai fricoși sau mai neinstruiți, între aceste ore oboseala fiind mai accentuată după o noapte de veghe. Este indicat ca pe înserate, să vă refaceți rezervele de muniție și alte produse: depozitele știute sunt bine dotate, cu sortimente variate. Dacă aveți ezitări, sunteți afectat într-un fel sau altul, sau vă gândiți să renunțați, înseamnă că nu v-ați îndeplinit în totalitate misiunea pentru care ați fost pregătiți.
Revista Vitralii – Lumini și Umbre, pag. 113-114

Întors din Iran pe data de 20 decembrie 1989, Ceaușescu descoperă în țară o situație deteriorată. La ora 19:00, pe 20 decembrie, el a ținut o cuvântare televizată, transmisă dintr-un studio TV situat în interiorul clădirii Comitetului Central, în care i-a etichetat pe cei care protestau la Timișoara ca dușmani ai Revoluției Socialiste.

La propunerea primarului capitalei, Barbu Petrescu, a fost convocată pentru 21 decembrie în jurul prânzului o mare adunare populară menită să exprime sprijinul populației față de conducerea de partid și de stat. Vorbind de la balconul Comitetului Central (CC), Ceaușescu a evocat o serie de realizări ale „revoluției socialiste” și ale „societății socialiste multilateral dezvoltate” din România. Populația, totuși, a rămas indiferentă, doar rândurile din față sprijinindu-l pe Ceaușescu cu scandări și aplauze. Lipsa sa de înțelegere a evenimentelor și incapacitatea de a trata situația au ieșit din nou în evidență când a oferit, într-un act de disperare, creșterea salariilor muncitorilor cu o sumă de 100 de lei pe lună, și a continuat să laude realizările “Revoluției Socialiste”, neînțelegând că altă revoluție se desfășura chiar în fața sa.

“Mult timp nu s-a știut cine a “stricat” mitingul lui Ceaușescu din 21 decembrie 1989. Au apărut fel și fel de personaje care și-au arogat acest merit. Acum se știe că acest fapt se datorează unor grupuri de timișoreni care s-au deplasat la București.”

Mișcări bruște venind de la periferia adunării și sunetul unor petarde au transformat manifestația în haos. Speriată la început, mulțimea a încercat să se împrăștie. O parte dintre participanții la adunare s-au regrupat lângă hotel Intercontinental și au început o manifestație de protest care apoi a devenit revoluție.



Încercările ulterioare ale cuplului Ceaușescu de a recâștiga controlul mulțimii folosind formule ca „Alo, alo!” sau „Tovarăși! Așezați-vă liniștiți!” au rămas fără efect. Transmisiunea directa de televiziune a fost întreruptă pentru aceste clipe. O mare parte a mulțimii a plecat pe străzi, în piață au rămas activiștii de partid, membrii gărzilor patriotice, militarii îmbrăcați în civil, oamenii cei mai fideli a dictatorului. După câteva minute, Ceaușescu a fost în stare să-și continue discursul, promițând măriri de salarii și pensii, apoi s-a întors în interiorul clădirii CC.

Mass_on_the_street_1989

Oamenii care au părăsit piața erau panicați, aruncau pe jos steagurile și pancartele cu lozinci. Foarte mulți dintre ei s-au regrupat pe străzile învecinate Pieței Palatului, și au început să strige sloganuri anticomuniste și anticeaușiste: „Jos dictatorul!”, „Moarte criminalului!”, „Noi suntem poporul, jos cu dictatorul!”, „Ceaușescu, cine ești/Criminal din Scornicești”. În cele din urmă, protestatarii au invadat centrul din Piața Kogălniceanu până în Piața Unirii, Piața Rosetti și Piața Romană. Pe statuia lui Mihai Viteazul din apropierea Universității București, un tânăr flutura un tricolor fără stema comunistă.

hqdefault

În cursul după-amiezii, Nicolae Ceaușescu a ținut o teleconferință fulger cu prim-secretarii comitetelor județene de partid, în cadrul căreia a vorbit aproape numai el, declarând, că evenimentele ultimelor zile sunt dovada unei acțiuni organizate și dirijate, cu scopul destabilizării țării, și îndreptate împotriva integrității și independenței României. S-a pronunțat pentru mobilizarea generală a între­gului activ de partid și de stat, a tuturor forțelor armate, (Miliție, Securitate, unități mi­litare). „Trebuie să demascăm și să respingem cu hotărâre această acțiune și să o lichidăm. Nu se poate pune decât problema lichidării în cel mai scurt timp a acestor acțiuni conjugate împotriva integrității, independenței, a construcției socialiste, a bunăstării poporului.” În continuare, a dat ordin pentru constituirea în fiecare întreprindere, până la nivelul de secții, a unor „grupe de apărare”. Monologul său a fost întrerupt doar pentru un scurt timp de doi participanți: prim-secretarul județului Cluj, Constantinescu, care a cerut – „pentru câteva zile măcar” – instituirea stării de necesitate și în municipiul Cluj-Napoca, iar primul-secretar al județului Brăila, Lungu, a raportat militărește: „Tovarășe secretar gene­ral, vă raportez că în adu­nările ținute cu comuniștii, cu oamenii muncii și-au exprimat totala indignare și au condamnat hotărât ma­nifestările elementelor reac­ționare. Aici activitatea se desfășoară normal și hotărât pentru îndeplinirea sarcinilor de plan. Vă asi­gurăm că vom face totul pentru îndeplinirea indicațiilor ce ni le-ați dat. Am terminat, să trăiți.”

Romanian_Revolution_1989_WeWillWin

Cu trecerea timpului, la București tot mai mulți oameni ieșeau în stradă. Începând cu orele 18 a început reprimarea propriu-zisă care a durat până la a doua zi, ora trei dimineața. Protestatarii – neînarmați și neorganizați – au fost întâmpinați de soldați, tancuri, TAB-uri, ofițeri ai USLA (Unitatea Specială de Lupta Antiteroristă) și ofițeri de Securitate îmbrăcați în haine civile. Represiunea a început spre miezul nopții, sub conducerea generalului Vasile Milea, ministrul Apărării Naționale. Se trăgea asupra mulțimii de pe clădiri, străzi laterale și din tancuri. S-au înregistrat multe victime prin împușcare, înjunghiere, maltratare, strivire de vehiculele armatei. Un TAB a intrat în mulțime în apropierea Hotelului Intercontinental. Pompierii blocau mulțimea cu jeturi de apă puternice, iar milițienii băteau și arestau oamenii. Protestatarii au reușit să construiască o baricadă de apărare în fața Restaurantului Dunărea, care a rezistat până la miezul nopții, dar a fost în cele din urmă doborâtă de forțele de ordine.

Cei capturați au fost adunați în puncte de colectare (unul se afla în fața Hotelului Negoiu, iar altul, în spațiul aflat în fața fostului Minister al Comerțului Exterior – stația de troleibuze Piața Universității), duși pentru identificare și înregistrare pe platoul fostei Miliții a Capitalei, iar apoi transportați la închisoarea Jilava.

Reprimarea a devenit foarte dură îndeosebi după lansarea zvonului între scutieri că în Piața Romană mai mulți colegi de-ai lor au fost înjunghiați cu șurubelnițe. La un moment dat, toți pasagerii care au coborât la stația de metrou Piața Universității (inclusiv femeile, bătrânii și copiii) au fost maltratați. Cei prinși erau bătuți, târâți pe jos, obligați să se culce pe burtă, unii peste alții, în grămezi. Focuri de armă continue s-au auzit până la 3:00 dimineața, oră la care supraviețuitorii au părăsit străzile. După înăbușirea revoltei, caldarâmul a fost spălat de sânge de mașinile pompierilor și Salubrității.

Răniții și morții au fost transportați mai ales la Institutul de Medicină Legală, Spitalul de Urgență, Spitalul Colțea și secția de neurochirurgie a Spitalului Gheorghe Marinescu. Procuratura Generală și Direcția Sanitară au interzis autopsierea victimelor decedate. S-a dat ordinul – la fel cum s-a procedat și cu revoluționarii uciși la Timișoara – de incinerare a cadavrelor, dar acest ordin nu a mai fost executat.

Bilanțul reprimării:

50 de persoane ucise, 462 rănite, 1.245 arestate și transportate la penitenciarul Jilava. Nicolae și Elena Ceaușescu au rămas în acea noapte în dormitorul special pregătit din clădirea Comitetului Central al P.C.R., pentru a fi informați operativ asupra desfășurării evenimentelor și a da indicații privind modul de acțiune. Cam pe la 1 noaptea, Vasile Milea și Iulian Vlad l-au informat pe Nicolae Ceaușescu că zona centrală a Bucureștilor a fost degajată de manifestanți.

Căderea lui Ceaușescu
Vestea înăbușirii în sânge a demonstrațiilor din ziua precedentă a ajuns în scurt timp la toată populația Bucureștiului. Mulți dintre supraviețuitorii măcelului din zona centrală a orașului au fugit spre zonele industriale, unde au relatat muncitorilor cele întâmplate.

Regimul plănuia organizarea de adunări ale muncitorilor la locurile de muncă, la care să fie condamnate „actele huliganice” și de destabilizare. Conform relatărilor ulterioare, muncitorii au refuzat, și din contră, s-a început organizarea de proteste și mai ample împotriva regimului. Pe la ora 7:00 dimineața, Elena Ceaușescu a fost informată că un mare număr de muncitori, de la mai multe platforme industriale, înaintau spre centrul Bucureștiului. Baricadele miliției care trebuiau să blocheze accesul spre Piața Universității și Piața Palatului s-au dovedit ineficiente. La 9:30, Piața Universității era plină de oameni. La presiunea masei imense de demonstranți, forțele armate (unități ale armatei, miliției și securității) au început să fraternizeze cu demonstranții.

Revolutia_Bucuresti_1989_000

În aceeași dimineață, în jurul orei 9.30 ministrul apărării Vasile Milea s-a sinucis (dar unii susțin și acum, că ar fi fost omorât din ordinul lui Ceaușescu). La ora 9.45 a început ședința de urgență a Comitetului Politic Executiv al partidului, la care nu s-a reușit să se ajungă la o decizie unanimă de a se trage în demonstranți. Până la urmă s-a hotărât decretarea stării de necesitate pe teritoriul întregii țări. Decretul a fost citit și repetat de mai multe ori la radio (ora 10.11), apoi și la Televiziune (10.50). Imediat după citirea decretului, din ordinul lui Ceaușescu, a fost anunțată știrea că Milea a fost găsit vinovat de trădare, și s-a sinucis pentru a scăpa de consecințe.

Cea mai populară teorie era aceea că Milea ar fi fost asasinat ca răspuns la refuzul său de a respecta ordinele lui Ceaușescu. O anchetă ulterioară realizată prin exhumarea cadavrului a concluzionat, în noiembrie 2005, că acesta s-a sinucis într-adevăr cu pistolul unui ofițer de transmisioniști, Marius Tufan. S-a emis și ipoteza că intenția sa nu a fost sinuciderea, ci provocarea unei stări de incapacitate, însă glonțul i-ar fi secționat o arteră, provocându-i în scurt timp moartea. Această ipoteză este contrazisă de faptul că ministrul apărării nu și-a tras glonțul în membre sau alte părți nevitale ale corpului, ci spre inimă.

Aflând că Milea s-a sinucis, Ceaușescu l-a numit verbal ca ministru al apărării pe Victor Stănculescu. Generalii și ceilalți ofițeri din comandamentul aflat în clădirea CC au luat la cunoștință numirea lui Stănculescu și au respectat ordinele date de el. Stănculescu – după mărturiile sale ulterioare – a acceptat, dar a început să joace un joc dublu: pe de o parte se arăta loial cuplului dictatorial, iar pe de altă parte a început acțiuni care pot fi caracterizate drept lovitură de stat. La ora 10:07 a ordonat trupelor să se retragă în cazărmi și să „parlamenteze” cu demonstranții.

După ora 10, venind din străzile laterale, mulțimea a început să ocupe piața din fața sediului CC. Astfel, la ora 11 erau circa 50.000 de oameni în piață, și în orele care au urmat numărul lor s-a mărit la peste 100.000. În jurul orei 11:30, Ceaușescu a luat un portavoce și a încercat să se adreseze mulțumii de la balconul clădirii Comitetului Central al Partidului Comunist, dar a fost întâmpinat cu un val de dezaprobare și furie. Elicoptere împărțeau manifeste (care nu ajungeau la mulțime din cauza vântului nefavorabil) în care se cerea oamenilor să nu cadă victime ale recentelor “tentative de diversiune”, să meargă acasă, și să se bucure de sărbătoarea de Crăciun.

Echipa de transmisioniști din sediul CC nu transmitea decât ordinele lui Stănculescu, care a împiedicat ca ordinul gen. Eftimescu care dispunea mișcarea blindatelor din fața Palatului Republicii la intrarea sediului CC să fie executat. Refuzând să pună în aplicare ordinele represive ale lui Ceaușescu, care era comandantul suprem al armatei, Stănculescu a luat la cunoștință voința poporului exprimată de milioane de români care erau pe străzi, și demonstrau împotriva regimului. Istoricul Ioan Scurtu scrie următoarele:

“Astfel, generalul Stănculescu a preluat asupra sa prerogativele Comandantului Suprem, care, potrivit Constituției aparțineau Președintelui Republicii Socialiste România. Acest fapt a determinat pe unii istorici și neistorici să aprecieze că Stănculescu a dat o lovitură de Stat și sprijinindu-se pe armată a preluat puterea politică în România. O analiză, oricât de sumară, a situației din acea zi de 22 decembrie 1989 conduce la concluzia că notele telefonice menționate au fost rezultatul unei situații care nu fusese creată de generalul Stănculescu, ci de marea masă a populației, care devenise stăpână pe stradă. În acel context, armata nu putea să se confrunte cu sutele de mii de oameni; nu o făcuse pe parcursul zilei de 22 decembrie, când Ceaușescu se afla încă la putere și cu atât mai puțin o putea face acum, când sentimentul victoriei le dădea românilor și mai mult curaj. La ora 13.30, Nicolae Ceaușescu abandonase deja puterea și nu mai îndeplinea funcția de comandant suprem al armatei, nici pe cea de secretar general al P.C.R. și nici de Președinte al Republicii Socialiste România. Lovitura de Stat înseamnă înlăturarea conducătorului de la putere, dar la acea oră România nu mai avea un conducător. În consecință, generalul Stănculescu nu a avut împotriva cui să dea lovitura de Stat, întrucât o asemenea acțiune – dacă ar fi fost în intenția lui – rămăsese fără obiect. La 13.30, cel numit verbal de Ceaușescu în funcția de ministru al Apărării Naționale, a dat un ordin către armată, care se înscria în logica situației concrete.” La rândul său, ex-generalul Victor Stănculescu a declarat următoarele: „M-am aflat între două plutoane de execuție: cel al lui Ceaușescu și cel al revoluționarilor!”. Stănculescu l-a „ales” apoi pe Iliescu dintre grupurile politice care încercau să preia puterea.
Văzând că soții Ceaușescu nu pot părăsi clădirea nici prin piață, cu TAB-ul, nici prin tunelurile subterane (care erau nefuncționale), generalul Marin Neagoe, comandantul Direcției a V-a Securității (care asigura paza sediului CC), a cerut elicoptere pentru evacuarea Ceaușeștilor. Generalul Stănculescu a vorbit cu generalul Iosif Rus, comandantul Aviației, care a trimis două elicoptere, însă numai unul a reușit să aterizeze pe terasa-acoperiș a clădirii CC. Pe lângă soții Ceaușescu și paza lor de corp, urcă în elicopterul pilotat de Vasile Maluțan doi demnitari comuniști: Emil Bobu și Manea Mănescu.

Ceaușescu a vrut să fugă cu elicopterul la unul din cele trei puncte de comandă militară secrete din țară (probabil la buncărul din zona Pitești, apostrofat mai târziu ca „punct atomic” într-un comunicat al televiziunii libere), dar avea deja de partea lui sprijinul generalului Rus, comandantul forțelor aeriene, care după scurt timp a dispus închiderea spațiul aerian al României. Spațiul aerian al țării a fost închis inițial din cauza că pe ecranele radar au început să apare zeci, sute, apoi mii de ținte aeriene care păreau să vină din direcția țărilor vecine. Aceste ținte s-au dovedit a fi false; făceau parte dintr-un război electronic.

TVR libera

În jurul orei 12:30 Televiziunea a fost ocupată de revoluționari. La 12:51 Ion Caramitru și poetul Mircea Dinescu, în mijlocul mai multor revoluționari, se adresează telespectatorilor, anunțând fuga dictatorului, și formând cu degetele litera V (semnul victoriei) au rostit celebra frază: Am învins!

Ultimele momente ale vechiului regim și instalarea democrației

După fuga lui Ceaușescu din clădirea Comitetului Central se instalează haosul în București, precedat de o stare de euforie generală. Mulțimile descătușate invadează Comitetul Central iar birourile oficialilor comuniști sunt vandalizate. Țintele preferate sunt portretele dictatorului și lucrările acestuia și ale soției lui, aruncate pe fereastră în semn de izbândă și dispreț.

La puțin timp după aceea, în jurul orei 12:50, Televiziunea Română își reia emisia. Mircea Dinescu și Ion Caramitru apar în fruntea unui grup de revoluționari, anunțând exaltați fuga dictatorului.

Haosul din București cuprinde întreaga țară. La vestea fugii cuplului dictatorial în majoritatea localităților din România au avut loc manifestații spontane de protest față de regimul ceaușist și de solidarizare cu revoluția. La unele manifestații de acest fel populația a atacat sedii de partid și de stat, și posturi de miliție. Câțiva lucrători de miliție au fost linșați.

Petre Roman citește de pe balconul CC al PCR Declarația în trei puncte a „Frontului Unității Poporului”, care este citită în jurul orei 15:00 și la Televiziune.

În cursul după-amiezii se conturează trei centre de putere:

1. la Televiziune, unde se aflau Mircea Dinescu, Ion Caramitru, și personajul cel mai important, sosit după ora 14:00, Ion Iliescu,
2. la sediul CC al PCR, unde erau pe de o parte revoluționarii pătrunși, și pe de altă parte grupul lui Ilie Verdeț, care a încercat să formeze un nou guvern, dar după numai 20 de minute a căzut, fiind huiduit de mulțime: „Fără comunism!”), și
3. în Ministerul Apărării, unde se afla gen. Victor Stănculescu).

În cele din urmă, grupul lui Iliescu se deplasează la sediul CC al PCR, sunt rostite cuvântări, apoi se întorc la Televiziune, iau legătura cu gen. Stănculescu, și în jurul orei 23:00 este anunțată constituirea Consiliului Frontului Salvării Naționale, ca noul organ al puterii.

Sursa: Wikipedia („Revoluția Română din 1989”)
First they ignore you, then they laugh at you, then they fight you, then you win.
Răspunde
22-12-2014, 16:46,
#8
RE: 16-22 Decembrie 1989
Recomand cartile lui Grigore Cartianu pe aceasta tema, "Sfarsitul Ceausestilor", "Crimele Revolutiei" si "Teroristii printre noi".
Semper Fidelis
Răspunde
22-12-2016, 21:28,
#9
RE: 16-22 Decembrie 1989
http://www.europalibera.org/a/26744442.html

În link găsiţi un film interesant despre viaţa din România anului 1988, cu imagini filmate pe ascuns de un belgian. Oare cum de a reuşit? Mă întreb şi cum de l-au lăsat securiştii să iasă din ţară cu o păpuşă în care Doina Cornea a cusut nişte scrisori adresate postului de radio Europa Liberă. Cred că a fost o "maşinaţiune" încă de pe atunci să strice imaginea conducătorului iubit în ochii europenilor.  Smile
Răspunde


Săritura forum:


Utilizator(i) care navighează în acest subiect: 1 Musafir(i)