Echipa NATIONALA

[Giuliano]

Adunați nume cu nume, sârbii ar trebui să constituie o națională care să iasă fără probleme din grupele oricărui turneu final. I-am văzut în câteva meciuri, sunt total demotivați și dezinteresați, se vede de la o poștă că vin la echipa națională doar din obligație (sau poate pentru câte-un bairam monstru cum nu-și prea permit la echipele de club, așa cum făcea și generația lui Mutu sau Tamaș). Practic, toate acele talente care apar pe bandă rulantă la sârbi n-au alt țel (poate cu unele excepții care însă nu ies în evidență) decât să plece în vest fără să mai arunce o privire înapoi. Asta ca să mai demontăm un clișeu legat de naționalismul sârbilor.

Altfel, referitor la subiect, calificarea la turneul final este fără îndoială un lucru pozitiv însă doar în cazul în care ea nu-i va face pe federali, antrenori / jucători și SUPORTERI, să se ascundă în spatele ei pentru a evita realitatea; realitate care ”spune” că fotbalul românesc este profesionism doar în teorie, că toată șandramaua scârțâie din încheieturi și că de la o generație la alta suntem tot mai slabi fără ca asta (ceea ce e cel mai grav) să ne determine să schimbăm ceva fundamental pentru a reconstrui acest fenomen pe care chipurile îl iubim atât de mult. Dacă vom continua să trecem în subsolul paginii aceste lucruri (la capitolul ”mai vedem noi”) atunci calificarea asta este mai degrabă un element negativ. Uneori crizele majore sunt rupte atunci când un eveniment (sau o serie) dramatic obligă pe cei care trec prin acea criză să nu mai aibă de ales decât să treacă la acțiune. Sau cum spune un proverb ”boală lungă, moarte sigură”. Tare îmi e că așa cum acum 20 de ani o generație cerea să li se facă statui pentru că adunau calificare după calificare în timp ce în spatele lor ”băieții deștepți” ai fotbalului își băgau în conturi banii care trebuiau să asigure continuitatea în performanță prin investiția în infrastructură și academii, tot așa și acum, o generație de o mediocritate care-ți provoacă milă de-a dreptul, ne va scoate ochii că ”măcar noi ne-am calificat la un turneu final”. Iar peste ani, Dragoș Grigore, Papp și Bogdan Stancu vor comenta în emisiuni tv alte ”meciuri cruciale” cu echipe din zone geografice despre care mulți nici nu știu că există.

Cât despre bucurie și performanță... să fim serioși. Nu avem nimic de sărbătorit, nu doar din cauza circumstanțelor enumerate în precedentul paragraf. Să ținem cont și de context, la acest turneu final se califică jumătate din Europa. Chiar și așa era un rezultat care să ne sclipească ochii dacă ne-am fi calificat dintr-o grupă precum cea din care Olanda a rămas acasă. Dar să pretinzi ca jucător, să fi așteptat de suporteri la aeroport, după ce te-ai calificat în ultimul meci în Faroe, în spatele Irlandei de Nord și în fața Ungariei, Finlandei și Greciei... mi se pare cel puțin o dramatică lipsă a simțului realității (ca să nu zic al decenței)