Baraj #1: Dunarea Calarasi - UTA (01.06.2016, ora 18:00, Digi Sport 1)

[Giuliano]

Eu cred că-s singurul om fericit după meciul ăsta. Nu, n-am luat-o razna, aveți explicația mai jos. Cu scuze pentru lungime și uneori off topic

În urmă cu mai bine de doi ani și jumătate luam, împreună cu colegii de atunci din Suporter Club UTA o decizie grea și dureroasă, ale cărei consecințe erau atunci imprevizibile dar pe care ni le-am asumat pentru că am considerat că batjocora la care era supus acest simbol al Aradului trebuia să înceteze, cu orice preț! Retragerea dreptului de folosință a mărcii și numelui UTA echivala atunci cu un glonț tras în capul unui animal chinuit și batjocorit, al cărui însănătoșire nu mai era posibilă dar a cărui suferință trebuia curmată. Un astfel de gest nu poate fi altfel decât controversat și eu unul mă așteptam să existe polemici chiar și mai aprinse decât cele care au fost la acel moment.
Din fericire un club de fotbal e construit pe alte principii existențiale decât o persoană. Principiul păsării Phoenix face parte din ciclul de existență al acestui club iar cei mai mulți dintre cei care au luat atunci această decizie aveau încă din acel moment un singur gând: renașterea. Recunosc, nu am fost printre cei care au sprijinit necondiționat și cu entuziasm viziunea renașterii UTA-ei în jurul proiectului care fusese deja demarat sub numele UTA Bătrâna Doamnă. Agonia prelungită a ultimelor sezoane m-a făcut să nu-mi doresc altceva decât o pauză. Obosisem, nu mai puteam, nu mai vroiam. În acel context a fost ușor să iau distanță de proiectul care făcea atunci primii pași, cu atât mai mult cu cât, deși ideea mi se părea și mie unica viabilă, modul cum s-au ars primele etape m-a nemulțumit. Consider și acum că lucrurile s-au făcut formal, pe fugă, cu multe elemente de fațadă iar din această cauză pe drum s-au pierdut suporteri și de asemenea credibilitate. Cum spuneam, fără să contest legitimitatea acestui proiect în continuarea tradiției UTA, m-am simțit străin și prea obosit pentru a mai participa la ceva în care nu credeam.
Pauza a durat un an. Am revenit la stadion nu din nevoie de a vedea fotbal, nu din dorul pentru ”zăpezile de altă dată” ci dintr-un simț al datoriei; o datorie față de acest simbol al fotbalului românesc care este UTA, o datorie față de acest oraș care înseamnă ceva în fotbalul românesc. Și am considerat că, deși nu mai simțeam aproape nimic la primele meciuri, generațiile următoare de arădeni trebuie să aibă în oraș o echipă care se numește UTA și care să-i reprezinte pe ei și comunitatea. Iar acest lucru nu ar putea fi realizabil dacă cei de acum rămâneam indiferenți și nu participăm la punerea primelor cărămizi pe șantierul renașterii acestui club. Fie și prin simpla prezență fizică meci de meci pe stadion.
Cu timpul a urmat și partea mai plăcută. A reînceput să-mi placă să vin meci de meci la stadion. Fără a face o pasiune din acest lucru, fără stres, fără așteptări, fără entuziasme sau nopți nedormite din cauza asta. O satisfacție precum cea produsă de vizionarea unui film bun sau a unui concert de calitate, precum cea a unei plimbări în aer liber sau a unei ieșiri la o conversație agreabilă cu prietenii.
Și a urmat în această primăvară declicul; rapid, fulgertător și poate inexplicabil. De la meciul cu Chindia Târgoviște am ieșit extaziat, aproape urlând de fericire, suprinzându-mă rememorând zile întregi faze de joc. A venit apoi nevoia aproape fizică de a face deplasarea la Brașov, prima după foarte mulți ani; cu tot ce implică asta. Iar astăzi am redescoperit sentimentul furiei și al frustrării în fața unei prestații slabe a echipei. Ce vreau să spun cu asta? Deși a fost o prestație dezastroasă și un rezultat prost, meciul de astăzi a pus ultima cărămidă la reîntoarcerea mea totală către ceea ce înseamnă acest fenomen UTA: dacă pot să ies extaziat de la un meci, dacă pot să mă scol cu noaptea-n cap și să îndur chinurile unei deplasări prin țară și dacă pot să spumeg de furie la un meci al acestei echipe înseamnă că da... această echipă este UTA! N-am nevoie de niciun certificat pentru a fi convins de asta, de nicio hotărâre judecătorească și nici de vreo bătălie a argumentelor câștigată cu cineva care crede altfel.
În final vreau să spun doar atât: deși din punct de vedere organizatoric s-au făcut foarte multe lucruri bune la acest club, toate aceste trăiri renăscute au o altă sursă: iar sursa aceea este cea corectă, cea care trebuie să fie: echipa! Cei care m-au făcut să mă bucur, să mă enervez sau să-mi doresc să-i urmez prin țară sunt băieții din teren: începând, în primul rând cu puști ca Dennis Man sau Ionuț Tănase, trecând prin arădeni cu suflet mare ca Alex Manea sau Alin Gligor și terminând cu veterani ca Sorin Botiș ori Sorin Strătilă. Ei m-au readus la stadion nu doar fizic ci și sufletește. Și tocmai de aceea, deși azi au jucat prost și, cum se spune în Ardeal, i-am suduit zdravăn, sâmbăta asta și în toate sâmbetele, duminicile sau miercurile ce vor urma voi fi în spatele lor! Indiferent de rezultat sau eșalon!
Forza UTA!