Stiri din fotbal

[R-1946]

Un articol foarte interesant.....insa cu multe frustrari in comentarii...

În clarobscurul interiorului cu covoare persane, străjuit de tablouri, diplome şi caricaturi înrămate şi aglomerat cu mobilier masiv, de lemn tare şi scump, miroase a bătrâneţe şi a secol trecut. Este februarie 2011, iar la masă Angelo Niculescu, cel mai important antrenor din istoria fotbalului românesc, aşteaptă răbdător şi uşor deprimat întrebările reporterului. Sinuoasă, şueta şerpuieşte printre subiecte, decenii, personaje, întâmplări. Acum discutăm despre Bela Guttmann, antrenorul maghiar care, înainte să schimbe istoria fotbalului mondial prin inventarea sistemului de joc 1-4-2-4, a trecut prin România, unde a antrenat Ciocanul Bucureşti. „Se baza pe automatisme în joc“, spune Angelo, care îşi aminteşte cu o precizie stupefiantă scene minuscule petrecute, unele dintre ele, în urmă cu peste 60 de ani. „Eram la echipe diferite: eu – la Carmen, el – la Ciocanul, viitorul Dinamo. Nu l-am cunoscut personal pe Bela, dar ne-am intersectat de multe ori. Ţin minte că l-am văzut o dată în piaţă la Sfântu Gheorghe, în centru, era în staţie, aştepta tramvaiul 19, să meargă în cartierul Dudeşti, acolo unde era terenul de antrenament al celor de la Ciocanul. Stătea în staţie şi mânca o tabletă de ciocolată…“
Am continuat să-l întreb pe Angelo despre Guttmann. Bătrânul mă fascina. În 2011 avea deja 90 de ani şi era o veritabilă capsulă a timpului. În minte i se ascundea o comoară intactă, perfect conservată şi ordonată, cu amintiri din epoci istorice dispărute pentru totdeauna. Aveam în faţă martorul ocular al unor evenimente despre care azi nu mai poţi citi decât în manuale. Aşadar, cum era Guttmann, ungurul venit după război, în 1946, să antreneze în România, escală spre Occidentul unde a schimbat faţa fotbalului mondial? „Eram prieten cu Moisescu şi cu Bartha, de la Ciocanul. A doua zi după meci, jucătorii din Bucureşti se strângeau la «dezobosire», cum spuneam noi în glumă, adică pentru masaj şi saună la complexul Baia Centrală. După aceea, «dezobosirea» se prelungea la restaurant… Acolo îi descoseam pe Martha şi Moisescu despre felul în care lucra Guttmann. Avea anumite idei fixe de la care nu abdica niciodată în privinţa pregătirii fizice. Îi obliga pe jucători, înaintea fiecărui antrenament, să facă 20 de ture de teren fără pauză. Abia apoi începea exerciţiile. De obicei, programul nu avea varietate. Se baza foarte mult pe automatisme. Era o repetiţie continuă. Mereu aceleaşi exerciţii făcute la o intensitate foarte apropiată de tempoul jocului. Era un tip care impunea respect jucătorilor. Zâmbea rar, nu râdea la antrenamente şi nu făcea glume cu ei. Acolo, la Ciocanul, erau jucători cu calităţi fizice, mai puţin tehnice. Aşa că genul ăsta de antrenamente îi ajuta foarte mult în meci, unde excelau la rezistenţă şi forţă“, spune Angelo.

Ne depărtăm de temă, alunecăm spre prezent – „Alex Ferguson e antrenor, restul sunt nişte măscărici!“ –, dar firul dialogului ne răsuceşte gândurile din nou către perioada interbelică, atunci când fotbalul a prins cu adevărat rădăcini în România. „Noi am început să jucăm fotbal după Unire. Până atunci, în Muntenia se juca un fotbal fără mari rafinamente. În echipe erau mulţi muncitori străini. Englezi, nemţi, olandezi… Fotbalul adevărat l-au adus ardelenii, care fuseseră crescuţi la şcoala din Europa Centrală. A fost o diferenţă între ce se juca în Vechiul Regat şi Transilvania. Acolo erau jucători care aveau rafinament tehnic, aplecarea spre jocul combinativ, înţelegerea tactică a fotbalului“, priveşte departe, peste umărul meu, aparent spre storurile care acoperă geamurile, Angelo.

Echipa României la prima ediţie a Cupei Mondiale: cinci maghiari, trei români, doi germani, un evreu

După Unirea din 1918, primul campionat naţional la care au participat şi transilvănenii a fost cel din 1922. Finala s-a jucat între Chinezul Timişoara şi Victoria Cluj (5-1). Echipele din provinciile de dincolo de Carpaţi au dominat copios fotbalul intern o lungă perioadă. Chinezul a câştigat 6 titluri la rând (1922-1927). Abia în 1926 a apărut prima oară în finala campionatului o formaţie din Vechiul Regat: Juventus Bucureşti avea să piardă cu 0-3. Supremaţia timişorenilor avea să fie fracturată, în 1928, de alţi transilvăneni: cei de la Colţea Braşov. Titlul a revenit în Capitală, prima oară după intrarea ardelenilor în competiţie, abia în 1929, de către Venus.
În 1930, la prima ediţie a Mondialelor, 8 dintre titularii României în 3-1 cu Peru au fost de alte naţionalităţi. Ion Lăpuşneanu, Constantin Stanciu şi Ştefan Barbu au fost români, Adalbert Steiner, Ladislau Raffinsky, Emeric (Imre) Vogl, Nicolae Kovacs şi Adalbert Deşu au fost maghiari, Rudolf Burger, Alfred Eisenbeisser (cunoscut românilor sub numele Fredi Fieraru) au fost germani, Rudolf Wetzer – evreu. Aşadar, prima victorie din istoria „tricolorilor“ la Mondiale a fost realizată de 3 români, 5 maghiari, 2 germani şi un evreu. Selecţia fusese făcută, la plecarea din Bucureşti, de Rudi Wetzer, liderul echipei şi antrenorul neoficial. Celebrul fundaş central, tocmai revenit de la Budapesta dintr-o escapadă de pomină, ruptă din filmele de aventuri – tentaţiile ungurilor, corupţia funcţionarilor federali, o goană nebună în noapte către graniţă, dezlegări în alb, tentative de muşamalizare şi scandalul aferent în presa din cele două ţări –, a făcut lotul în pripă şi s-a ocupat de organizare. Până la urmă, a ieşit bine, chiar dacă „atârnătorii federali“ n-au lipsit nici atunci (în delegaţie a fost inclus până şi un ziarist prieten cu federaţia, acuzat în epocă de confraţi că se ocupa cu blaturi şi cu transferuri dubioase).

Multe sunt poveştile rămase din perioada interbelică. Legenda spune că Ştefan (Istvan) Dobay, supranumit „Calul“, avea un şut atât de puternic încât, uneori, rupea plasa porţii şi că era imposibil de ajuns sau blocat atunci când pornea în sprint. Despre Iuliu (Gyula) Baratki umblă vorba că lovea bara transversală de câte ori avea chef de pe linia careului de 16 metri. Vechii rapidişti susţineau chiar că Baratki a fost cel mai mare fotbalist care a jucat vreodată în România. Bănăţenii contestă şi acum această afirmaţie şi spun că, de fapt, Iosif (Joszef) Petschovschi a fost, în realitate, cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor în România. Cert e că Baratky a jucat 9 meciuri pentru Ungaria, între 1930 şi 1933, şi alte 20 pentru naţionala României, între 1933 şi 1940. Petschovschi a fost decenii vedeta incontestabilă a campionatului, idolul a generaţii întregi de români cărora le-a lipit fotbalul de suflet. A jucat în prima ligă până la 40 de ani şi a reprezentat bine România în 32 de meciuri, reuşind 11 goluri.

După 1945, fotbalul românesc a continuat să fie dominat, o lungă perioadă de timp, de jucătorii veniţi din Transilvania şi, mai ales, de maghiarii care „trăgeau“ după ei şcoala de fotbal a Ungariei dublă vicecampioană mondială în 1938 şi 1954. Pe 30 septembrie 1945, la Budapesta, într-un prim meci după încheierea războiului, România pierdea în faţa marii echipe a Ungariei (Puskas, Hidegkuti, Sarosi III, Vilmos) cu 2-7. Cele două goluri ale tricolorilor erau marcate de maghiarii Francisc Fabian şi Iosif Petschovschi. În naţionala noastră, pe lângă Aurel Boroş, Remus Ghiuriţan, Gheorghe Băcuţ, Vasile Ion, Nicolae Simatoc şi Bazil Marian au mai jucat atunci Iosif Ritter, Francisc Spielmann, Nicolae Reuter, Ladislau Incze, Iuliu Farkas şi, bineînţeles, Francisc Fabian şi Iosif Petschovschi.

Golgheterul all-time al României timp de 60 de ani: Gyula Bodola. Cel mai selecţionat tricolor până în 2000: Laszlo Boloni

Lucrurile nu s-au schimbat mult timp după aceea. Primul turneu final al Mondialelor de după război la care a participat România, Mexic 1970, a găsit în cuptorul de la Guadalajara o echipă ranforsată cu Lajos Sătmăreanu în apărare, Emerich Dembroschi şi Vasile (Laszlo) Gergely la mijloc. Românul de naţionalitate maghiară Dembroschi (pe care România îl cunoaşte, eronat, sub numele „Dembrovschi“) avea să fie chiar cel mai bun jucător al naţionalei tricolore la acel turneu final.

Până târziu, spre 2000, recordul de selecţii (104) la naţionala României a fost deţinut de Laszlo Boloni, după cum recordul golurilor i-a aparţinut, până în acest mileniu, lui Iuliu/Gyula Bodola, formidabilul atacant care a marcat de 31 de ori în 48 de meciuri, o eficienţă neegalată de Mutu şi Hagi (câte 35 de goluri), cei care l-au depăşit între timp.

Cum ar fi arătat România fără maghiarii, germanii şi evreii care au jucat pentru tricolor
E greu de spus azi cum ar fi arătat fotbalul românesc dacă maghiarii nu l-ar fi îmbogăţit, susţinut, înfrumuseţat aşa cum au făcut-o în ultimii 95 de ani. Poate că România şi-ar fi început cu o victorie palmaresul internaţional şi fără golul lui Ferenc Ronay pe 8 iunie 1922, primul din istoria tricolorilor, şi echipa noastră ar fi câştigat oricum la Belgrad, cu eterna rivală Iugoslavia, celebra Cupă de Aur. Poate că România ar fi învins Peru pe 14 iulie 1930, în debutul la Cupa Mondială, şi fără golurile lui Adalbert Deşu şi Nicolae Kovacs. Poate că, dacă n-ar fi existat Emerich Dembroschi, altcineva ar fi înscris contra Greciei în acel 1-1 de pe 16 noiembrie 1969, în meciul de a fi sau a nu fi din nou la Mondiale după 20 de ani, şi cei 100.000 de români înghesuiţi pe „23 August“ ar fi trăit evenimentul oricum bucuria unei generaţii. Se prea poate ca România să fi învins campioana mondială Italia şi fără torpila lui Boloni din minutul 24 al legendarului meci din 16 aprilie 1983, cel care a împins echipa noastră pentru prima oară spre un turneu final al Europenelor.
Poate că aşa ar fi fost. Dar toate astea rămân doar speculaţii. Ceea ce ştim cu certitudine este că Ronnay şi Bodola, Baratky şi Boloni, Petschovschi şi Ienei, Dobay şi Sătmăreanu, Covaci şi Dembroschi au existat cu adevărat. Au făurit momente memorabile, au scos în stradă România, au calificat naţionala la Europene şi Mondiale, au câştigat Cupa Campionilor, au adus fericirea şi mândria în case reci când nimic nu părea să poată face acestă minune. Suporterii prezenţi azi pe stadioanele României au fost aduşi acolo, poate chiar fără să ştie, şi de ungurii şi nemţii şi evreii care au jucat cu tricolorul pe piept.

Pe stadioanele României au reapărut, după întâmplările de la 1 decembrie, strămoşeştile scandări "moarte bozgorilor" şi "afară, afară/cu ungurii din ţară". Autorii "urărilor" par să fi uitat că le datorează ceva, unii ar spune mult, celor cărora acum le doresc moartea sau, măcar, evacuarea din istorie.

Până spre mijlocul anilor ’80, fotbalul românesc chiar a fost cunoscut, în străinătate, prin intermediul vedetelor sale maghiare. Istvan Kovacs, cunoscut acasă sub numele Ştefan Covaci, i-a antrenat pe Cruyff, Rep şi Neeskens la Ajax Amsterdam. Emerich Ienei a câştigat Cupa Campionilor cu Steaua şi, câţiva ani mai târziu, a calificat din nou naţionala la Mondiale, în 1990, după o pauză de două decenii. În paranteză fie spus, am avut ocazia să asist personal, în vara lui 2000, la o scenă cu adevărat memorabilă. La finalul unui antrenament al naţionalei, selecţionerul Laszlo Boloni a iniţiat un mic joc: nimeni nu pleca la vestiare până nu reuşea să nimerească bara transversală de la 16 metri. Au tras, pe rând, toate vedetele tricolorilor (Hagi nu mai făcea parte din lot, se retrăsese după Euro). Nimeni, nici măcar Boloni, n-a reuşit să lovească bara din prima încercare. La final, de minge s-a apropiat, lipăind în iarbă cu sandalele sale uşoare, de vară, şi directorul tehnic Ienei. Campionul marii echipe a Stelei din anii 50-60, ajuns în acea vară memorabilă a lui 2000 la 63 de ani, a mângâiat mingea aşa, în joacă, într-o biomecanică de manual, şi toţi jucătorii generaţiei de aur au urmărit, cu mâinile-n şolduri, traiectoria perfectă la capătul căreia aştepta, firesc, bara. Fără niciun cuvânt, Ienei şi-a împăturit ziarul pe care-l ţinuse în mână în tot acest timp, l-a pus la subsoară şi a plecat, aşa cum se cuvenea şi cum fusese pariul, spre vestiare.


http://www.prosport.ro/sport-life/specia...g-14915121