Tenis

[Redpunk_one]

Nu am scris nimic despre una dintre cele mai frumoase partide de tenis vazute de mine, finala la masculin de anul asta de la Wimbledon dintre Federer si Djokovic, dar o face atat de bine CTP incat nu stiu ce as mai putea spune in plus.

http://www.gandul.info/puterea-gandului/...l-12897974

Dacă apuc 80 de ani în toate minţile, faptul din viaţa mea cu tenisul pe care voi fi atât de mândru încât să-l povestesc copiilor este că l-am văzut pe Federer jucând live. La 33 de ani, dragii mei, la vârsta lui Iisus, Roiger a luptat în finala de la Wimbledon împotriva lui Novak Djokovic.

2-1 la seturi şi 5-2 pentru Djokovic. Adică, pentru liderul mondial, sârbul aflat, la 27 de ani, în vârf de putere şi exprimare în tenis. Priveam tăcut, resemnat, aşteptând execuţia. Şi atunci, regele Roiger a ridicat semeţ fruntea şi a privit dincolo de fileu. Au urmat 5 (cinci) ghemuri în serie şi setul câştigate de Federer parcă plutind peste iarbă ca un om zburător de-al lui Chagall.

Până la urmă a câştigat Nole, pe muchie, 6-4 în setul 5. Meritat. S-a mişcat mai bine, recuperând nenumărate mingi ca şi pierdute, câştigând majoritatea raliurilor de pe fundul terenului şi, factorul decisiv, dominând frumosul rever cu o mână din alte timpuri al lui Federer cu explozivul său rever cu două mâini. Era, într-adevăr, pe atunci, cel mai bun jucător de tenis.

Dar Federer era Domnul Tenis. Era Tenisul însuşi. Între Djokovic şi marii jucători ai trecutului nu exista vreo legătură. Nu întâmplător, întrebat fiind cine au fost Cei Trei Muşchetari, a ridicat din umeri. Tenisul său era cel mai avansat tenis la zi, stânga-dreapta în forţă de pe fundul terenului.

Domnul Tenis, în schimb, a adus pe legendarul Centre Court umbrele marilor artişti ai tenisului de când s-a inventat acest sport.

Graţia eficientă a Suzannei Lenglen, voleul de rever din înalt al Bascului Zburător, Jean Borotra, demivoleuri à la Henri Cochet, serviciul lui Big Bill Tilden, slais de atac Laver-Rosewall, reverul lui Ilie Năstase, voleul cu mână moartă al lui John McEnroe, serviciu-voleul lui Stefan Edberg...

Mie mi-au dat lacrimile la sfârşit – cât am vrut să câştige... Lui Roiger, nu. Chipul lui era nobil şi senin, nicio urmă de resentiment. În loc să-şi cânte cântecul de lebădă, a anunţat zâmbind: „Ne vedem la anul...” sub privirile interesate ale copiluţelor lui. Mi-a venit în minte pe loc figura drăgălasă a tinerei Eugenie Bouchard, împietrită de ciudă la festivitatea de premiere, după ce a fost pur şi simplu măturată în finală de Petra Kvitova...

Roger Federer, numărul UNU al tuturor timpurilor, a arătat că poate câştiga şi ultimul meci, teribilul meci cu timpul. Ştie să îmbătrânească superb.