Playoff #4: UTA - Rapid București, 26.07.2020, ora 17:00, Digisport 1

[Giuliano]

Înfrângerea de ieri este cât se poate de definitorie pentru ce înseamnă viața de utist. De peste 30 de ani de când o trăiesc, n-am câștigat nimic, fie că a fost vorba de meciuri importante sau de promovări, decât cu emoții, stres, angoasă și chin până în ultima secundă. Chiar speram ca anul ăsta să fie altfel dar n-avem parte de nicio eroare în matrice: trebuie să trecem prin toate bornele purgatoriului.

Pentru oricine caută să înțeleagă fotbalul dincolo de gardul curții propriei echipe sau de zidul propriilor așteptări și dorințe, lipsa de formă, tracul și teama de obiectiv sunt explicabile pentru că le-a văzut la alte echipe și în alte situații, pentru că de-a lungul timpului au fost explicate de nenumărați antrenori sau jucători (pentru ceilalți există oricând la îndemână explicația 1 pauză 2 final). Ce n-am înțeles ieri și ce m-a deranjat rău de tot, a fost atitudinea de la 1-0. Am marcat, am terminat în forță repriza. Eram eliberați de presiune și teamă, aveam în față o echipă nu doar slabă ci și căzută psihic.Trebuia ”să-i călcăm pe cap”. Nici nu mi-am imaginat că o să facem altfel. Din păcate am preferat să jucăm în dorul lelii, să așteptăm să treacă timpul, crezând că nu ni se poate întâmpla nimic. Am pierdut meciul strict pe mentalitate, adică exact pe factorul la care ne lăudam că stăm cel mai bine.

Marți, din 6 rezultate posibile în celelalte două meciuri ale etapei, trei ne promovează matematic. Sper să avem parte de unul dintre ele. De două etape tot spun că nu vreau să ajungem să jucăm meci decisiv de promovare cu FC Argeș în ultima etapă, pe terenul lor.

În final nu pot spune decât atât: echipa asta le-a făcut pe toate, și bune și rele. Oamenii ăștia,începând cu Balint și terminând cu ultimul junior din lot au primit toate aclamațiile și ovațiile venite din partea unei comunități frustrate și de-a dreptul disperate de o mediocritate care părea că nu se mai sfârșește. Acum, din același izvor curge o furtună de acuzații pline de venin. Trebuie să le accepte și pe astea pentru că așa stau lucrurile și ei au provocat-o. Însă doar ei pot reașeza lucrurile în echilibrul firesc. Trebuie să se ridice și meargă mai departe. Pentru ei, pentru tricoul pe care-l poartă și pentru oamenii care dincolo de dezamăgire, continuă să creadă în ei. Eu sunt unul dintre ei.

Hai UTA!