Talk-show

[Xtreme]

Enola Day: Cine a furat revoluția română?

În 1989, 21 Decembrie era joi.
Era o zi de iarnă care se mințea pe sine, la fel cum făceam și mulți dintre noi, cu temperaturi de aprilie, îmbiind caișii să înflorească de parcă s-ar apropia Paștele.
Deși Crăciunul oficial nu exista, toată lumea se pregătea, Ziridava se umplea de cu dimineața cu oameni care căutau ceva cu care să ofere un strop de bucurie într-o lume în care sentimentele directe, firești erau considerate subversive, deci periculoase.
Nu mințeam pentru că era obligatoriu, mințeam ca să avem puterea de a rezista.
Unii chiar ajungeau să creadă în aceste minciuni, era mult mai ușor decât să-ți spui dimineața în oglindă: ești un laș, o gânganie fără șira spinării, gata să mori înainte de a fi trăit.
Alții, mai filozofi – filozofia era materie obligatorie de examen! – o luau mai pe ocolite: nu e nimic deosebit, dictaturi au existat de când e lumea, vor exista și în viitor, dacă ai acest ghinion să trăiești într-o dictatură, trebuie să te descurci.
Poate fi și asta un scop în viață!

Cei mai mulți însă ocoleau oglinda, până și pe cea din vestiarele comune din marile întreprinderi, acolo unde nu te duceai să muncești, ci să te bagi în rând, să stai la coadă, să te faci că ești ca ceilalți, nimic deosebit, un salariu sigur, un apartament pe care să-l aștepți jumătate de viață, ca în cealaltă jumătate să-ți aștepți Dacia 1300. Eventual, combi!
Era cel mai bine așa, să uiți să gândești, să nu te agiti nici cu sentimentele prea mult, să uiți că ești și tu o lume în sine, să n-ai năzuințe și idealuri, oricum nu peste cele prevăzute în carnetul de membru sau în fișa postului.
În rest, într-adevăr, nu era nimic deosebit.
Puturoșii erau puturoși, obraznici obraznici, mamele, mame și tații, tați. Fotbaliștii jucau fotbal, zidarii ridicau ziduri, iar profesorii intrau la ore de fiecare data când suna clopoțelul.
Da, mai erau și clopoței pe atunci.
Secretarii de partid puteau fi omenoși, iar instalatorul crunt ca o zi de luni, ziua în care începeai totul de la capăt.
Tinerii erau tineri și aveau vise, speranțe chiar.

Se visau oameni importanți și influenți cam ca și cei de azi, numai că după o vreme aflau că asta nu depinde doar de ei. Și nu depinde nici de ceilalți, familie, părinți, prieteni și dușmani, ci de organizație.
Organizația era peste tot și peste toate.
De șoimi, de pioneri, de uteciști, sindicat, iar în vârf, acolo unde ajungeau cei mai buni, partidul.
Unic, omnipotent și omniscient.
Nimic deosebit din nou, spun cu răbdare, citind tonele de reflecții care curg obligatoriu în aceste zile despre Decembrie 1989.
Nu există societate perfectă, știm asta cam de vreo trei secole, mai precis de când Leibniz, în optimismul său raționalist incurabil, a stabilit că lumea în care trăim este cea mai bună dintre cele posibile.
Și tot cam de atunci, la o distanță cel mult de jumătate de secol, am aflat de la Voltaire că Leibniz poate că e tare de tot la calculul infinitezimal, însă logica n-are treabă cu societatea, sofismul cu cea mai bună dintre cele posibile trebuie sfărâmat prin acceptarea ideii că societatea este într-o continuă schimbare, iar dacă schimbarea e spre binele celor care o compun, asta se numește progres.
Desigur, și înainte de 1989 știam toate astea, în fond filozofia era disciplină obligatorie la liceu, numai că, în afara faptului că le puteam cita savant în discuții, n-aveau nici o altă semnificație.

Ajuns aici, stau și mă gândesc, oare cum aș putea să-i conving pe tinerii care nu au trăit în comunism, dar au preluat ideile părinților lor cu privire la „înainte a fost mai bine”, cum să-i fac să înțeleagă că pentru cei în vârstă înainte e întotdeauna mai bine, în timp ce pentru cei tineri binele este situat de cele mai multe ori în viitor.
Cum e posibil ca binele să devină prezent?, iată întrebarea la care ar trebui să căutăm răspunsul cu toții, aceasta fiind de fapt marea întrebare la care caută omenirea răspunsul de peste două sute de ani.
Astfel definim și răul în accepțiunea sa modernă: interzicerea căutării binelui în prezent.
Dacă societatea tradițională creștină așeza binele în trecutul mitic, așteptând Judecata de Apoi, comuniștii, mai exact toți căutătorii societății milenare perfecte, toate înșelările utopice, fie de dreapta – naționaliste, fundamentalist-religioase, precum în zilele noastre musulmanii fanatici –, fie ziditorii lui Manole a Iepocii de Aur – proiectau binele în viitor, interzicând în prezent contestarea stării de lucruri și fapte.
Cam asta este! Poate nițel abstract, dar pentru tinerii de astăzi, excedați de avalanșa de idei contradictorii, vulgar amăgitoare, acesta ar fi răspunsul meu: da, libertatea de a căuta binele în prezent, fericirea fiecăruia, cum se formulează în legea fundamentală americană, este condiția primă, sine qua non, ca s-o dăm nițel în prețiozitate filozofică, a condiției umane autentice.
Invocarea libertății de către protestatarii regimurilor totalitare, fundamentaliste, dictatoriale nu este retorică!

Victimele revoluțiilor ratate murind cu strigătul „Vom muri, dar vom fi liberi!”, nu reprezintă o figură de stil!
Este adevărat, libertatea este dimensiunea fundamentală a personalității mature, nu a copilului sau a bătrânului care nu-și mai poartă singur de grijă, tot așa: societățile care nu valorizează libertatea sunt sau imberbe, infantile sau îmbătrânite, ajunse la senectute, cu un picior în groapă.
Siguranța materială, confortul, bunăstarea si distracția asigurată de alții sunt deziderate pentru copii și bătrâni debili, maturul, aflat la apogeul puterii sale vitale, nu dorește decât libertate.
Să-și poată atinge țelurile, să facă cum crede el de cuviință, să-și realizeze visele!
O societate infantilizată nu vrea libertate, nici una care e pe moarte!
Da, cred că societatea românească din 1989, cel puțin partea cea mai matură a ei, dorea înainte de toate libertate. Iar pentru asta s-a revoltat atunci când împrejurările au devenit favorabile.
Nimeni nu se duce la abator de dragul libertății, dar se duce și la capătul pământului atunci când se întrezărește cea mai mică șansă a ei.
Pentru asta au riscat cei care au ieșit în fața TAB-urilor, pentru asta au rămas în noaptea de 21/22 Decembrie cei cincizeci din Arad în piața din fața Primăriei.

Revoluția aceea nu ne-a fost furată nouă, ci tocmai acelora care și-au riscat viețile, puțini, mulți, nu prea contează, ceea ce contează este că nu le-a fost furată de Iliescu, Brucan, Voiculescu, Măgureanu, Petre Roman sau ceilalți ca ei, ci de noi, de cei mulți, de cei care, crezând că am învins dacă nu mai trebuie să stăm la coadă, am dat în mintea copiilor, ne-am lăsat infantilizați de către eternii pescuitori în apele tulburi ale revoltelor umane.
În 1989, 22 Decembrie a căzut Vineri.

http://specialarad.ro/enola-day-cine-a-f...ia-romana/