Talk-show

[Redpunk_one]

Am ales sa astept cateva zile dupa retragerea lui CTP din Gandul cu speranta ca se vor rezolva intr-un fel sau altul in cel mai scurt timp problemele dintre el si managerul media pro (adrian sarbu) si CTP va reveni in presa scrisa. Din pacate nu s-a intamplat asta si dupa cum l-am cunoscut (prin intermediul editorialelor si articolelor sale geniale) nu cred ca va mai reveni nici CTP asupra deciziei sale. O pierdere imensa pt presa din Romania si mai ales pt ADEVAR asa cum il transmitea cu fiecare por al editorialelor sale, franc, dur si taios.

Postez mai jos doua editoriale "laudatio" dar si ultimul editorial (sper eu doar din Gandul si nu ultimul sau din presa) al lui CTP:

http://www.tolo.ro/2015/08/04/cel-mai-ta...intre-noi/

CEL MAI TALENTAT ȘI MAI FERM DINTRE NOI
Într-o situație fără ieșire, după un dezacord cu Adrian Sîrbu, CTP a decis să plece alegînd tăcerea

Cristian Tudor Popescu a demisionat de la Gîndul fără emfaza victimizatoare pe care o cer vremurile.

Cu cîteva zile înainte, Newsweek dedicase un lung articol abandonurilor din media internațională. Materialul are gust de ginger, fiecare înțelege ce vrea din el, pe unii îi ustură, pe alții îi îndulcește.

Dar adevărul e că nu așa, precum a făcut CTP, se petrec despărțirile jurnaliștilor de ziarele sau televiziunile lor. Moda cere dezvăluiri, culise și reproșuri pe care să-ți fondezi viitorul site, blog sau Dumnezeu mai știe ce, că El e singurul care are un loc minoritar pe piața de publicitate condusă de google.

Azi, din media se decolează cu patetism și victimizare. Combustibilul de final e scandalul. ”Compară-ți șeful cu Hitler!” și ”Fă din demisia furioasă un show!” sînt două din sfaturile ironice ale Newsweek.

Uneori se nasc scene comice, ca în cazul jurnalistului american al cărui text a cîștigat un Pulitzer după ce autorul se mutase la o firmă de public relations, de s-a întors omul pentru cîteva ore în redacție ca să sărbătorească împreună cu foștii săi colegi și cu trecutul hapsîn ce-i dăruise gloria ca pe o sticlă de vin fără desfăcător.

Cu cît e numele ziaristului mai cunoscut, cu atît e mai mare riscul de diabet al publicului. Iar în cazul vedetelor cu trei nume, cum e CTP, se aștepta un război atomic de bezea. Vorba lui P.G. Wodehouse dintr-un roman de acum 100 de ani, ”ca scriitor dacă n-ai trei nume e ca și cum ai umbla gol pe stradă”.

Dar Cristian Tudor Popescu a plecat de la gândul.info printr-un post scriptum de o eleganță seacă.

A schimbat cîteva replici cu Adrian Sîrbu, potrivit surselor din Mediafax, dar le-a păstrat pentru el. Amîndoi le-au păstrat.

O altă demisie de la Gîndul, cea a lui Florin Negruțiu, și el o voce unică în presa noastră, s-a petrecut după același ritual al decenței.

Adevărul fără ieșire e următorul: administratorii judiciari ai companiei ar fi vrut să închidă ”gîndul” și alte site-uri, iar Sîrbu a salvat ce mai era de salvat cu prețul reducerii generale a salariilor. Cînd ajungi în insolvență, controlezi compania din manșă, fără un motor. Faci și tu în aer ce se mai poate.

Dincolo de cauzele concrete, din care toată lumea iese rănită, că într-un climat de restriște profesională doar buna-credință umană ne desparte de paranoia, plecarea lui CTP poartă ceva simbolic în ea.

Editorialistul nu va înceta să scrie, dar se desparte de presa mainstream. Publicului de masă, dacă putem spune asta cînd e vorba de audiența pe are o face un post care cultivă normalul, îi rămîne colaborarea ziaristului cu Digi 24, televiziune care l-a adus din timp pe Cristian Tudor Popescu în locul lui Emil Hurezeanu. Două temperamente diferite, două voci necesare în distracția și cinismul din jur.

În decenii de trudă, CTP a fost autorul unor articole și expresii memorabile, din care ne-a rămas un bestiar ce nu se va șterge niciodată din memoria colectivă.

Pentru meseria noastră, CTP a fost cel mai talentat și mai ferm. Ierarhiile sînt mereu subiective, de acord. Mulți oameni au har și destui au curaj, dar dacă e să riscăm clasamente istorice, poate că nici unul nu și-a marcat epoca prin tonul său precum Cristian Tudor Popescu.

Costi Rogozanu, sper să nu greșesc autorul observației, spunea mai demult ceva esențial despre CTP. În ciuda exceselor sale, el a fost întotdeauna de partea celor fără de putere. De la începuturi și pînă la finalul despre care vom vedea dacă e sau nu aici, așa a sunat definiția presei.

E punctul de plecare al unei profesii care s-a nuanțat și deșirat apoi în secole și care a continuat să existe fix din motivul prim – ea încearcă să-i reprezinte pe oamenii obișnuiți, fără putere. Neajutorat în fața autorităților sau a viitorului poate fi și un laureat Nobel.

Cristian Tudor Popescu n-a fost cel mai important făcător de echipe sau de ziare. După o ierarhie la fel de atacabilă, Ioanițoaia și Cristoiu au scrijelit istoria liderilor și e greu să-i mai detroneze cineva că dispare forma de organizare.

Într-un fel, CTP a semănat mai degrabă cu Nistorescu, un alt jurnalist a cărui neatîrnare de opinie din editoriale îți îngheța sîngele.

Valentin Iclozan a scris un text foarte bun despre motivația de caracter a lui CTP, aceeași azi ca acum peste 30 de ani.

El n-a creat instituții, ci dezbateri. E imperfect, a făcut erori, ca fiecare dintre noi. Dar, chiar și fără să știe de unde le vine, mii de jurnaliști și milioane de oameni s-au eliberat măcar un pic citindu-l.

Într-o epocă în care poliloghia maschează neomenia, Cristian Tudor Popescu a avut capacitatea de a pronunța silabele naționale cu o cruzime căreia i-a păsat.

________________________________________________

http://www.paginadepolitica.ro/cea-de-pe...ogramator/

Pe la vreo 15-16 ani, într-un timp ireal de îndepărtat, câtă vreme îmi pare mai aproape decât ziua de ieri, mâncam SF pe pâine sau, dacă e să fiu consecvent cu spiritul trecutei epoci, mâncam SF cu foarte puţină pâine, pâinea fiind pe atunci pe cartelă.

Erau ultimii ani ai domniei lui Ceauşescu şi erau ani cenuşii, în care orice pretext evazionist pasibil să fenteze realitatea era salutar. Totuşi, foamea de SF m-a bântuit mult timp după ce a căzut Ceauşescu şi destui ani după ce SF-ul românesc l-a urmat pe Ceauşescu în mormânt, aşa cum a spus un cetăţean căruia îi este dedicat textul de faţă.

Citeam absolut orice intra sub eticheta SF, opţiunile înainte de ’89 fiind limitate drastic la câteva traduceri mai vechi din Asimov, la ruşii care nu puneau probleme, începând cu Efremov, la Almanahul „Anticipaţia” şi la câteva fanzine scoase chinuit, sub ochiul vigilent al cenzurii. Fanzin – cititorii tineri de azi n-au de unde să ştie – este termenul care desemna o revistă editată de un cenaclu de profil. Cenacluri SF existau cu grămada. Era o politică de succes a regimului: respectivele adunări ofereau tinerilor şi mai puţin tinerilor preocupaţi de fenomen o supapă de exprimare. Astfel, mişcarea SF autohtonă era mai bine ţinută sub control.

În „Anticipaţia” am dat peste primele texte ale cetăţeanului de care v-am pomenit. Şocul – în sens bun – a fost mai mare decât cel pricinuit de lectura mini-romanului „Regii nisipurilor” de George R.R. Martin, o traducere inspirată, prezentă în numărul inaugural al „Anticipaţiei”, cel din 1983.

După gustul puberului care era sus-semnatul la momentul respectiv, cetăţeanul scria neverosimil de bine. Stilul era comercial, fără a fi vulgar. Lectura era uşoară dar antrenantă şi acţiunea te fura, pentru că exista un fir epic solid în textele mai lungi. Personajele, unele abia schiţate prin sugestii sau detalii marginale, erau uluitor de vii şi de consistente. Reacţiile lor erau verosimile. O logică dură ca diamantul ghida povestea care, cel mai adesea, era fără happy-ending. Şi existau idei.

Cetăţeanul de care vă vorbesc avea propria sa definiţie pentru SF: în locul consacratului „Ştiinţă-ficţiune”, el a optat pentru „Speculative fiction – ficţiune speculativă„. La limită, literatură de idei. Cassargoz, Pythia, Omohom şi altele conţin idei. Unele, de natură să te pocnească în cap în anul de grație 1987. Reţeaua Informondia din Pythia este World Wide Web-ul de azi, descris funcţional într-o vreme când Arpanet-ul din care avea să se nască internetul era o noţiune cu sens doar în capetele unor militari americani de rang superior.

Cetăţeanul scria şi critică SF, într-o manieră care şoca mai mult chiar decât textele literare. Autori cu oarecare prestigiu în fandom (mişcarea SF naţională), fie că se numeau R. Bretin, B. Ficeac sau M. Grămescu, erau desfiinţaţi mai rău decât ultimii debutanţi dacă textele lor clacau la proba valorică sau aveau de furcă cu logica şi bunul simţ. Cenacliştii la început de drum erau trimişi să înveţe gramatica limbii române, o materie sine qua non în SF, care avea întâietate chiar şi în raport cu cele 3-4 legi asimoviene ale roboticii. And so on. Nu existau tabuuri când cetăţeanul se apuca să critice.

Poate că pare patetică înşiruirea asta de amintiri şi de impresii din lecturi bazate pe opera unui om cunoscut azi îndeobşte pentru alte lucruri. Aşa că am să încerc să rezum: într-o epocă bazată pe fals, pe conformism, pe aproape-religia că o entitate superioară (numiţi-o cum vreţi – Partidul, Poporul conducător, Genialul Cârmaci etc) va stabili întotdeauna ce-i bine şi ce-i drept pentru toţi membrii agregatului social, vine un nene până în 30 de ani, cu chelie prematură, cu o argumentaţie de fier şi cu zero respect faţă de tabuuri, care predică din paginile unei publicaţii apărute sub egida C.C. al U.T.C:

Valoarea şi originalitatea sunt criterii de decădere în aprecierea unei opere literare şi sunt criterii valide în viaţă, în general. Raţiunea, efortul, logica şi bunul simţ sunt atuurile celor care reuşesc, fie în SF, în particular, fie într-un oarecare palier al existenţei, în general. Tabuurile, clişeele tâmpite, lucrurile calchiate după alte lucruri nu pot substitui creaţiile valoroase şi originale.”

Nu-i tocmai un citat, ci mai degrabă sinteza a ceea ce-şi aminteşte sus-semnatul că a citit (şi înţeles).

Coroborate cu diverse referinţe anglo-saxone, aceste tăieturi cu bisturiul-laser în ciulamaua călduţă a mediocrităţii comuniste au fost de natură să tulbure suficient minţile unui adolescent, până la a-l face să spună, într-o exprimare echivalentă celei contemporane: „Wow! Tipul ăsta e valabil!”

„Tipul ăsta” a rămas valabil, din perspectiva sus-semnatului, şi după ce a picat Ceauşescu iar mişcarea SF subzistentă în clocitoarele comuniste artificiale a subcombat la câţiva ani distanţă. „Tipul ăsta”, în nişte conjuncturi bine disecate de diverşi „binevoitori”, s-a făcut ziarist. O minimă bucurie, la început: era o bună ocazie, pentru sus-semnatul, să-l citească mai des. O dezamăgire ulterioară: a abandonat SF-ul şi scriitura literară, în general. Prin 2000, citind „Timp mort”, am avut impresia că ştiu şi de ce: resorturile motivaţionale care au generat scrierile din anii ’80 nu mai existau în anii ’90 şi nici după aceea. Probabil, şi publicul destinatar al unor astfel de scrieri se împuţinase. Un alt public, tânăr, impregnat de galm-ul nouăzecist, superficial în etică dar valsând, pragmatic ca dracu, prin foamea de bani şi penuria de caractere a sfârşitului de secol, îşi făcea loc. Cât ar fi înţeles un astfel de public din „Vremea mânzului sec”, spre exemplu? Foarte puţin – e pariul meu.

„Timp mort” – o colecţie de texte jurnalistice plus un crochiu de roman derivat, parcă, dintr-un scenariu avortat de film prost de cinematecă (există şi filme proaste de cinematecă) – a marcat, din perspectiva extrem de subiectivă a autorului acestor rânduri, dispariţia scriitorului în beneficiul ziaristului.

bitcode2Acum, după încă vreo 15 ani, înţeleg că şi ziaristul abandonează cursa. Aş minţi dacă aş spune că nu-mi pare rău, deşi nu jurnalistul post-decembrist m-a captivat pe mine în tinereţe. Aş minţi, de asemenea, dacă aş nutri speranţe într-o resuscitare a filonului literar: lumea asta e mai otrăvită decât cea în care acum 10 – 15 ani un scriitor se dematerializa discret, printre de ciorne de editorial.

Balada Cavalerului Programator este un text din tinereţe al ziaristului care s-a retras ieri. Este unul dintre puţinele texte ale sale care, în mod real, nu mi-au plăcut, deşi cred că i-am pătruns sensul. Este unul dintre puţinele sale texte care are o morală voit-izbitoare, întocmai ca o fabulă. Morala te pocneşte la capătul unei călătorii iniţiatice în ambele sensuri ale axei timpului: Cavalerul Programator se duce la originea a ceea ce ne-am obişnuit să privim azi ca pe un dat de la Dumnezeu: calculatorul. După ce atinge originea, urmează voiajul în sens invers. Însă călătoria e lungă iar timpul, necruţător, astfel că la întoarcerea acasă Cavalerul Programator este un bătrân într-o lume ciudată (şi poate nu doar ciudată), în care nu se mai regăseşte. Şi tot ce au putut să-i dea de făcut bătrânului Cavaler Programator a fost să-l pună să lipească etichete pe nişte cutii vechi, într-un subsol uitat de lume.

Povestea e tristă, dar mai tristă îmi pare alegerea răspunsului la ultima întrebare din acest lung eseu: cine merită deplâns cu întâietate – Cavalerul Programator, care a aflat un adevăr dar s-a pierdut pe sine, la întoarcere? Sau lumea asta, în care Cavalerul Programator lipeşte etichete în cel mai fericit caz, şi care pare, azi, foarte predispusă să se piardă pe sine fără să cunoască vreodată adevărul?


____________________________________________________

http://www.gandul.info/puterea-gandului/...a-14651897

14 mai a.c. Ora 3 după-amiaza. Parchez Blanşeta în faţa porţii, pe trotuarul îngust, la locul ei de veacuri. Strada e caldă şi pustie. Nu-i mai pun fierul de blocaj pe volan, ciotul galben pe care-l ştie tot cartierul – ultimele dăţi l-am deblocat atât de greu, de era să rup cheia în el. Ar trebui să iau altul, dar nu prea se mai găsesc, nu mai foloseşte nimeni aşa ceva.

Uşa din dreapta spate o las închisă pe jumătate, la prima siguranţă. Săptămâna trecută, butucul broaştei de la uşa şoferului s-a învârtit în gol cu încăpăţânare. Uşa dreapta faţă nu se poate deschide din exterior de ani de zile, nici la cheie, nici la clanţă, îi deschid eu din interior pasagerului. Dacă la spatele dreapta nu s-ar fi nimerit să fie siguranţa nepusă, nu rămânea decât să-i sparg un geam sau să chem lăcătuşul ca să mai intru în ea.

În Blanşetă se pătrunde greu. Sau, cel puţin, aşa credeam eu.

Uşa casei, în schimb, se deschide întotdeauna din prima, dacă ştii cum s-o ridici de brâu în sus.

Am scris un text, am stat pe calculator şi pe telefon vreun ceas, după care am aţipit. Pe la 6, m-am trezit şi am constatat că nu mai e apă, aşa că am ieşit să iau un bax.

În primul moment am avut senzaţia neuromotorie pe care ţi-o dă opritul brusc din învârtit pe loc. Simţeam nevoia să mă sprijin de ceva. Blanşeta nu mai exista. Pe trotuarul din faţa casei nu mai erau decât nişte pete de ulei.

Pierdea ulei maşina, dom Popescu?

Nu, domnule agent, Blanşeta – niciun strop, o fi fost de la ăia care vin cu Mercedesul şi cu gagicile la ginecologul de vizavi, parchează la mine şi îmi aruncă doze de Cola storcite şi chiştoace pe trotuar şi peste gard, deşi stă scris „Nu parcaţi”.

Adică, mă scuzaţi, dom Popescu, îmi spuneţi că Mercedesul pierdea ulei şi Dacia dumneavoastră din 2002 nu?

Trece un camion greu pe stradă, cu tot soiul de lumini aprinse, ca un pom de Crăciun – se declanşează şi alarma VW-ului Poliţiei.

Nu ştiu, domnule agent Şendrea, nu vreau să mă gândesc la asta, e ca şi cum i-ar fi curs sânge din burtă Blanşetei. Nu mai era, v-am spus, de parcă n-ar fi fost, ca luna de pe cer, care ori este, ori n-a existat niciodată. Am privit adânc în asfalt, mă gândeam că s-a scufundat din cauza căldurii. M-am uitat întrebător la pisica vecinilor, care se uita şi ea la mine. M-am dus până în mijlocul străzii şi am inspectat acoperişurile caselor – nu era nici acolo.

În altă parte, prin cartier, nu puteaţi s-o parcaţi şi să vă piară asta din minte? Am mai avut cazuri.

Da, m-am gândit şi la asta. Am luat la pas toate străduţele, până în Griviţa. Am fost şi la colţul parcului, unde mă duceam cândva să mă îmbăt. Consumam singur noaptea în Blanşetă, numai noi doi, şi ascultam Fără zahăr. Pe la 2-3 dimineaţa îi vedeam pe Puca şi pe Sfântâniţă cum dansează îmbrăţişaţi.

Deci, nu eraţi singur când consumaţi băuturi alcoolice în autovehiculul staţionat?

Nu, nu eram. Sfântâniţă avea nişte ochi negri, mici şi rotunzi, lipiţi pe un puf alb şi rar, era tot numai o coadă zburătoare. Puca umpluse cândva Blanşeta de miresme, acum cartonul era uscat, fetiţa bufleie, cu capul mare, stătea atârnată de retrovizor, nu mă înduram s-o arunc şi să-l las singur pe Sfântâniţă, spiriduşul meu protector în trafic.

Când mă întorceam dimineaţa acasă, conduceam încet, cu luminile stinse, cu a-ntâia, o sută de metri. Căutaţi pe Google Earth, o să găsiţi fotografia străzii Feroviarilor cu Blanşeta în prim-plan. În centrul volanului ei m-am uitat câteva minute ca să găsesc titlul ziarului care s-a numit Gândul.

Auziţi, domnule agent, ăsta care a furat-o, cum o fi reuşit s-o bage într-a doua, că nu mai intra neam!?... Trebuia să faci o mişcare fină, şerpuită, la milimetru, ca s-o treci dintr-a-ntâia într-a treia, altfel nu intra.

Reţin, deci, că dumneavoastră conduceaţi noaptea sub influenţa alcoolului, domnule Popescu?

Domnule agent Şendrea, dacă mi-o aduceţi înapoi pe Blanşeta, puteţi să-mi luaţi carnetul pe trei luni, şi pe un an, numai s-o văd acasă. O fată îmi spunea odată că se simte în Dacia mea ca la cinema.

Măcar închidere centralizată i-aţi pus?

Ce închidere, domnule, n-avea nici airbaguri, nici alarmă, poate doar ce ţipau Sfântâniţă şi Puca!

Dom Popescu, cred că trebuie să vă rugaţi pentru sufletul ăluia care v-a furat-o, că mare bine v-a făcut... Cum circulaţi cu ea în halul ăsta?

Domnule Şendrea, vă rog să mă credeţi, sunt cel mai mare şofer de Dacie din parcare. Am mers cu ea pe zăpadă cu gheaţă, când nici nu se pomenea de cauciucuri de iarnă, fără încălzire de parbriz şi cu dezaburirea spate defectă, cu garnitura de chiulasă împuşcată toată, cu direcţia descentrată, dacă nu strângeam bine de volan o lua la dreapta în trei metri. Odată, am rămas troieniţi în viscol o noapte întreagă. Eu nu sunt un şofer prost, dar ea e o maşină deşteaptă. Nici nu mai ştiu de câte accidente am scăpat împreună...

Itepe i-aţi făcut vreodată?

Da, păi, mergeam la dom Nae, în Băneasa, o repara şi ţinea aşa câteva săptămâni. Pe urmă iar o duceam la dom Nae.

Fumaţi, dom Popescu? Vă deranjează dacă aprind eu o ţigară?

Nu, nu mai fumez de mult, dar nu mă mai deranjează nimic, fumaţi liniştit.

Ştiţi cât îi trebuie unui hoţ de meserie să deschidă o Dacie ca a dumneavoastră şi s-o pornească? Cinşpe secunde. Dar, dom Popescu, poate că a vrut cineva să vă facă o farsă, o glumă, ştiind că e maşina dumneavoastră... Şi mâine v-o aduce înapoi şi spune că a fost un avertisment ca să vă luaţi alta...

Nu cred, că nu e prima dată. Mi-au furat radiocasetofonul în parcarea de la Carfur. Într-o noapte, mi-au deschis doar portbagajul, tot aici, în faţa casei, şi mi-au luat geanta de tenis cu trei rachete Babolat. De atunci o duc întotdeauna în casă. Geanta, vreau să zic. Pe urmă, tot noaptea, tot din faţa porţii, mi-au luat bateria şi roata de rezervă. N-o să uit cum au pus la loc, în bună regulă, arcul cu cârlig care ţinea roata în lăcaş.

Dar nu mi-am închipuit că o s-o ia vreodată cineva cu totul. O Dacie veche, ruginită pe la încheieturi... ce dracu să facă cu ea?

Vecini din blocul de peste drum au ieşit pe la fereşti. Se uită la maşina Poliţiei, parcată în faţa casei mele. Unii, ca să vază dacă, în fine, au venit să-l salte şi pe Popescu.

E posibil s-o fi furat ca să dea o lovitură cu ea, şi atunci aveţi noroc. O abandonează şi o găsim până la urmă. Dacă nu, o taie şi o vând, piese şi fier vechi. Aveaţi cauciucuri noi?

Da, de iarnă, n-apucasem să le schimb.

Atunci sunt şanse mici să fi scăpat. Le dezmembrează prin curţi, prin Ilfov, pe la Răcari.

Au trecut luni de-atunci. Mai dădeam cu ochii prin casă de cheile Blanşetei. Până la urmă n-am mai putut, le-am aruncat.

Am luat-o pe Săndica. O Dacie Sandero nou-nouţă, care îmi arată când să schimb vitezele. Are scripeţi la geamuri, şi numai când dau la ei, la manivelă, simt şi eu că, totuşi, conduc. Cu Săndica totul e lin, fără suspin. Ca să te asculte Blanşeta, trebuia să munceşti ca la sapă, şi cu volanul, şi cu schimbătorul, şi la pedale. Uneori mă gândesc că n-a furat-o nimeni. Că a plecat, că m-a părăsit ca să nu mă scoată într-o zi din ea Smurdul cu descarcerarea.

Săndica e strănepoţica. Străbunica a fost Skoda 100S albă, a lui taică-meu, agonisită cu greu, la bătrâneţe, a apucat să meargă cu ea câţiva ani. Skoda i-a dat numele Blanşetei a doua, o Dacie berlină pe care am cumpărat-o la mâna a doua prin `94, cu număr cu tot, de la cetăţeanul Vlăsceanu Ionuţ Daniel – de aici vine VYD, nu de la apetenţa mea pentru neant, nici de la obsesia spaţiului sideral sau de la vidul din capul meu, cum destui sunt convinşi.

A treia, Blanşeta vieţii mele. Din când în când, domnii poliţişti îmi mai arată câte un video cu Dacii în mişcare şi mă asigură că nu încetează să o caute.

Dacă aş şti că n-a fost măcelărită, dacă aş vedea-o mergând pe stradă cu Sfântâniţă şi Puca la catarg, i-aş face semn ca unui prieten drag, cu amândouă mâinile, omului de la volan...

Dar o visez cum vine singură, fără zgomot de motor, fără lumini, seara, în faţa porţii, cum îi clipeşte Săndichii să-i facă loc şi ştiu că n-am s-o mai văd niciodată.

P.S.

Acesta este ultimul meu text din Gândul.