Monstrul s-a întors! Dar are picioarele de fier sau de lut?
Când conducerea lui Bayern a detonat bomba, anume readucerea lui Jupp Heynckes la timona campionaei Germaniei, am spus că e cea mai proastă veste pe care o puteau primi fanii Borussiei Dortmund. La acel moment, chiar dacă exaltarea galben-negrilor era puțin hazardată, Borussia chiar avea argumente să spere că anul ăsta se va putea implica în mod real în lupta pentru titlu; și asta din simplul motiv că Bayernul arăta foarte rău în raport cu standardul acestui club. Criza însă, chiar dacă avea și anumite explicații strict fotbalistice, era însă una mai mult de natură mentală. Ori dacă era cineva care putea readuce furia și entuziasmul în jocul bavarezilor, acela era Jupp Heynckes.
Spuneam că problema la Bayern era una în primul rând de natură mentală. E un lucru surprinzător dacă ținem cont că precedentul tehnician, Carlo Ancelotti, este recunoscut în lumea fotbalului ca un antrenor care știe să se facă iubit sau măcar plăcut de jucători. Ei bine tocmai acest lucru n-a reușit să-l facă italianul la Bayern. Recunoscut ca un antrenor mai degrabă relaxat în ceea ce privește disciplina din vestiar, don Carlo a calculat greșit impactul acestei strategii. Nu-i un secret că în vestiarul lui Bayern există câțiva jucători mai petrecăreți, cu Arturo Vidal în frunte, care odată scăpați din chingile strânse ale lui Pep Guardiola au început o ”la dolce vita” care, nu doar că le-a afectat prestația fotbalistică dar a stârnit animozități în vestiar unde contingentul german al lui Bayern s-a arătat extrem de deranjat de faptul că, în mod special străinii din lot, au o atitudine insuficient de profesionistă în raport cu pretențiile clubului la care evoluează. Nemulțumirile însă nu s-au oprit aici. Conservator în modul de alcătuire al echipei, Ancelotti n-a știut cum să-și țină mulțumit și motivat un vestiar blindat de vedete și jucători cu personalitate, asta deși rezistența destul de slabă din competiția internă i-ar fi permis să rotească permanent jucătorii. E inadmisibil în acest sens să pierzi un jucător de calitatea lui Douglas Costa, care la 26 de ani a cerut să fie lăsat să plece pentru că lustruia banca de rezerva în dauna unor Robben și Ribery aflați în prag de ”pensionare”. Au urmat și alții pe lista nemulțumiților: Lewandowski, deranjat că nu a existat o strategie de echipă care să-l ajute să câștige titlul de golgeter în Bundesliga, Thomas Müller supărat că devenise rezervă în meciurile importante și că tactic era folosit la jumătate din capacitățile sale, Robben și Ribery care oricum sunt mereu extramotivați și pe care nimic nu-i mulțumește. Sigur că parte din aceste vociferări par fițe dar ele trădau o stare de nemulțumire generală în vestiar. Iar asta cred că era cauzată și de blazarea fotbalistică indusă de pe bancă. Bayernul lui Ancelotti a arătat domestic, inovația tactică a fost inexistentă, totul era plat și fără sclipire. Mereu am spus că în ultimii ani Ancelotti pare plictisit de meserie și se rezumă în a-și construi foarte corect și cuminte o echipă echilibrată fără să fie capabil să aducă nimic nou, în special în situații de criză. Bayernul părea o echipă care joacă din experiența și calitatea acumulată de-a lungul timpului dar nimic mai mult. Ori o echipă care în ultimii ani a fost alimentată de ferocitatea lui Heynckes și apoi de nebuniile tactice ale lui Guardiola, nu avea cum să nu fie demotivată de atmosfera râncedă și stătută în care-i adusese manageriatul lui Carlo. Finalul și l-a grăbit chiar italianul. Nu știu cât a fost lucrat de jucători la Paris dar știu că în primul rând s-a lucrat singur prin decizia de a începe tocmai acel meci cu Hummels rezervă și Boateng în afara lotului. Mi s-a părut o decizie orgolioasă și stupidă care i-a pecetluit soarta.
E de notorietate faptul că primele nume vehiculate în media germană, și confirmate chiar de către conducerea bavarezilor, au fost Thomas Tuchel și Julian Nagelsmann. Personal îi admir pe amândoi însă nu cred că ar fi reușit să readucă Bayernul atât de repede la capacitate maximă așa cum a făcut-o Heynckes. În primul rând pentru că ambii văd fotbalul în maniera complicată a lui Guardiola dar încă nu au efectul charismatic pe care-l are catalanul asupra unor jucători de superclasă. Jupp însă e altceva, e o legendă la Bayern și o legendă a timpurilor actuale. 4 ani în fotbal înseamnă puțin ori acum 4 ani Jupp și cam o treime din vestiarul actual al lui Bayern reușeau tripa istorică. Septuagenarul antrenor are o idee foarte clară despre fotbal, despre Bayern și despe elevii săi. Efectul imediat al prezenței sale în vestiarul bavarezilor a fost cel al unui geam deschis într-o cameră cu aer stătut, îmbâcsit. Jupp a restabilit o ordine naturală în vestiar și în joc. Jucătorii care nu se pliază pe filosofia de joc și comportament al lui Bayern au fost trecuți pe bancă (vezi Vidal sau James Rodriguez), Coman a fost trimis imediat în teren și, poate cel mai important lucru, Thomas Müller și-a recâștigat nu doar locul de titular ci și libertatea tactică de a se mișca unde și cum dorește pe tot frontul de atac al lui Bayern. E de notorietate că principala calitate a acestui fotbalist (altfel unul pe care tehnica sau viteza nu-l dau afară din casă) este inteligența extraordinară și capacitatea de a vedea spațiile libere din fața porții și de a anticipa situațiile de joc. Să ai un asemenea jucător și să-l încorsetezi într-o poziție statică înseamnă autosabotaj din partea unui antrenor. Mergând mai departe e ușor de constatat și o manieră diferită de abordare a ofensivei. Jupp, spre deosebire de Guardiola și Ancelotti a readus simplitatea, viteză și ferocitatea în atacul lui Bayern, nu doar pe bucăți ci pe toată durata jocului. De când a preluat Heynckes echipa, aceasta a revenit la stilul de acum 4-5 ani în care totul se desfășoară în viteză, pasele merg numai înainte, nu se temporizează aproape deloc, se centrează fără opreliști în careu iar șuturile la poartă abundă. Statistica victoriei cu Celtic e concludentă: Bayern a avut doar 55% posesie dar 26 de șuturi la poartă. Iar jucătorilor le place, vezi în ochii lor aceeași expresie tipică prădătorului care a simțit miros de sânge. Monstrul adormit a revenit la viață.
Și totuși, fanii Bayernului trebuie să-și țină sub control entuziasmul. Echipa lor a întâlnit deocamdată doar adversari modești. Adevăratele teste vor veni cu PSG, cu Borussia Dortmund și cu echipele din Bundesliga capabile să rănească atunci când le dai ocazia. Nu știu dacă Jupp va aborda la fel de ultraofensiv aceste meciuri. Dar dacă o va face îmi e teamă că va avea parte de o revelație nu foarte plăcută pentru el: Boateng parcă și-a mai pierdut din agilitate în ultimii ani din cauza accidentărilor, Hummels alternează momentele geniale cu cele de blackout, Kimmich deși crește extraordinar de la un sezon la altul, încă nu are experiența lui Lahm, Alaba pare în scădere de calitate, la mijloc Martinez, Thiago sau Vidal nu se ridică la calitatea lui Kroos sau Schweinsteiger din zilele lor bune iar Neuer va reveni în poartă abia anul viitor. E clar că din punct de vedere defensiv Bayernul nu mai e nici pe departe atât de solidă ca în anul triplei și nici mijlocul nu oferă la fel de mult echilibru. Ce va face Jupp, va regândi tactica pentru meciurile mari astfel încât să suplinească în manieră colectivă aceste minusuri sau va încerca să mute tot jocul acolo unde este mai puternică, în atac, și să adopte tactica ”totul sau nimic”?
Indiferent însă de ceea ce se va întâmpla cu Bayern, întreaga suflare bavareză trebuie să facă o reverență în fața lui Jupp Heynckes. Acesta a avut un final de carieră perfect. Nu există ieșire din scenă mai glorioasă decât să câștigi în ultimul tău an de antrenorat Bundesliga, Cupa Germaniei și UEFA Champions League. Ei bine, Jupp Heynckes a renunțat la acest final de carieră pentru un epilog care, realistic vorbind, nu poate fi la fel de glorios deoarece Bayern nu cred că e capabilă să facă tripla. Jupp a făcut acest sacrificiu în condițiile în care despărțirea sa de Bayern a fost una destul de amară dacă ne amintim cum conducerea bavareză i-a anunțat succesorul încă din februarie. Bătrânul campion însă n-a ținut la orgoliul profesional sau personal. A răspuns chemării pentru că așa face un om pentru care iubirea față de un club înseamnă fapte, nu vorbe. A știut că e nevoie de el și a spus da. Nu-i mai puțin adevărat că a dat răspunsul afirmativ simțind că mai are ce oferi și că e încă bolnav de fotbal. Când la 72 de ani mai găsești motivația să te înhami la o asemenea muncă nu poți decât să te aștepți la respectul și admirația întregii lumi fotbalistice. Și dacă e cineva care ar merita o statuie la Bayern, Jupp Heynckess e acela.
https://dreptunghiulverde.blogspot.ro/se...l%20german
"If you're going through hell... keep going!" (Winston Churchill)
