Am zis să nu scriu aseară ”la cald”. Au trecut 24 de ore și am aceleași sentimente. Ele sunt descrise în rândurile care urmează:
Derbyul umilinței!
Timp de mai multe săptămâni nu am scris niciun rând despre UTA pe acest blog. În primul rând pentru că riscam să repet după fiecare meci aceleași impresii despre jocul execrabil al echipei și despre haosul din club. În al doilea rând pentru că de la un moment dat încolo am încetat să mai găsesc posibile explicații și cu atât mai puțin identificabile soluții. Iar în al treilea rând, am considerat că, într-o asemenea situație de criză, în care toate măsurile posibile fuseseră luate (schimbări de antrenori, epurări de jucători sau transferuri ”disperate”), nu mai poți face altceva decât să aștepți ca cei direct implicați să scoată singuri, cumva, căruța din noroi. Bănuiam că un asemenea demers necesită timp și liniște deoarece problemele erau multe și unele dintre cele mai grave erau de natură mentală. Așa că mi-am propus să am o atitudine constructivă și, în ceea ce mă privește, să ofer echipei timpul și liniștea pentru a readuce UTA pe linia de plutire. Cei mai mulți dintre suporterii UTA-ei au procedat la fel. Reproșurile de la finalul meciurilor erau mai mult decât ”domestice”, cea mai ”dură” formă de protest a fost refuzul de a cânta pe parcursul uneia dintre partide, altfel susținerea a fost chiar disproporționată în raport cu ceea ce oferea echipa. Am acceptat foarte ușor cu toții și ideea că promovarea este un subiect închis pentru acest sezon și ne înarmam cu speranța că poziția sub linia retrogradării e o conjunctură nefericită pe care o vom depăși odată ce butonul psihologic al revenirii urma să fie apăsat. Iar evenimentul, credeam, speram cu toții, trebuia să fie derbyul de ieri.
De câteva etape, pentru mine, dar sunt convins că și alții au simțit la fel, singura miză a acestui campionat a rămas duelul cu Poli. Sunt crescut în cultul acestui meci și pot spune că de aproape 30 de ani de când particip la aceste derbyuri întotdeauna am simțit cum energia din tribune se transmite în teren și timp de câteva ore noi și echipa devenim un monolit de ambiție și pasiune. Am trăit clipe memorabile când cu o echipă mai slabă i-am îngenuncheat sau când ne-am transpus superioritatea valorică în victorii concludente pe teren. Am trăit momente dramatice când am pierdut neașteptat sau nemeritat. Am trecut cu demnitate prin tristețea de a nu ne putea ridica valoric la nivelul rivalilor. Am trăit toate aceste bucurii și tristeți atât cu echipe formate preponderent din arădeni dar și cu echipe de ”mercenari”. Am reușit întotdeauna să-i facem să simtă pe cei veniți din alte zone, țări sau chiar continente, ce înseamnă acest meci pentru suporteri, oraș și istorie. Toate astea până ieri. Mărturisesc și acum că sunt nu doar revoltat ci de-a dreptul șocat de lipsa totală de empatie a celor care îmbracă astăzi tricoul UTA-ei față de așteptările noastre.
Sincer, aveam temeri legat de acest meci. Însă temerile mele erau legate de crisparea unor jucători care se știu pe un loc retrogradabil, care simt presiunea eșecurilor pe bandă rulantă, care nu formează un colectiv, circumstanțe care ar fi putut face ca jocul echipei să sufere în condițiile în care dădeam piept cu un adversar inferior valoric dar foarte determinat și mai ales injectat cu optimism de situația din clasament, radical schimbată față de meciul din primăvară. Iar prima repriză a meciului de ieri mi-a confirmat temerile. Diferența valorică dintre cele două echipe a fost nivelată nu doar de determinarea gazdelor dar și de lipsa de luciditate, de calm a jucătorilor UTA-ei, care niciun moment nu și-au etalat individual și colectiv plusul de valoare și de experiență. Nimic însă nu m-a pregătit pentru ce avea să urmeze în repriza secundă. Am văzut o echipă care teoretic era a noastră dar în realitate era imposibil să fie așa. Pentru că nu se poate ca niște jucători care îmbracă tricoul UTA-ei să fie atât de apatici, indolenți, delăsători așa cum au fost cei din teren ieri dupăamiază. Mai ales după eliminarea lui Curtuiuș (eveniment care, în naivitatea mea, credeam că-i va ”înrăi” pe colegii săi) am văzut un joc la alibi, asemănător unui amical, în care fiecare face minima risipă de efort și depune cel mai puțin riscant angajament fizic. În condițiile în care știi ce înseamnă acest meci pentru clubul al căruit tricou îl îmbraci, o asemenea atitudine nu poate fi catalogată decât într-un singur fel: NESIMȚIRE!
Pentru mine personal următoarele săptămâni, până la finalul acestui sezon de toamnă, vor fi un chin. Datoria mea de suporter este să fiu pe stadion meci de meci. Dar va trebui să fac acest lucru în condițiile în care nu pot să-i mai văd în ochi pe acești jucători care reprezintă acum UTA. Era cât pe ce să mă întreb dacă ei au această problemă. Dar aș fi fost penibil. Nu, evident că nu au nicio jenă să ne privească în ochi. Fiecare dintre ei are pregătită scuza personală în care vinovăția este plasată în cârca antrenorilor și colegilor. De fapt asta avem acum la UTA: o adunătură de caractere nepotrivite care par să se dușmănească unii pe alții, cărora le displace profund mediul în care se află, care n-au niciun alt gând decât încasarea salariului și zborul cât mai rapid spre altă echipă și care simt din când în când, ca pe o pișcătură de țânțar, reproșurile celor câteva zeci de ”nebuni” care tot vor ceva de la ei dar nu prea e clar ce. Aseară după meci singurul meu gând a fost ”Jos tricourile!” Din păcate ei sunt prea nesimțiți să facă asta iar noi prea civilizați să le-o impunem. Așa că, până la iarnă, ne vom suporta reciproc în silă. Singurul gând cât de cât reconfortant e că în iarnă se va face curățenie (sper!!!) și pe cea mai mare parte dintre ei n-o să-i mai văd niciodată la acest club.
Sigur, jucătorii nu sunt singurii vinovați; poate nu sunt nici măcar cei responsabili de greșeala cea mai mare. Dar dacă în privința conducerii greșelile cred că au fost comise din incompetență, la ”domnii” jucători mare parte din problemă este pur și simplu lipsa de interes, neprofesionalismul. Ori dacă incompetența se mai poate ajusta dacă există bună credință, lipsa de caracter e o tară care nu poate fi combătută decât într-un singur fel: despărțirea de ”purtătorul” ei. Un punct de vedere asupa erorilor manageriale și asupra întregului context foarte tulbure în care se află UTA, va face obiectul unui articol separat. Nu era moral, din punctul meu de vedere, să amestec eșecurile unor oameni care au greșit pentru că au vrut să facă ceva dar nu au știut cum, cu mizeria la care am asistat ieri. Și faptul că acest articol nu are nicio fotografie, este cauzat tot de acest lucru: pur și simplu derbyul de ieri a fost o pagină atât de rușinoasă, de urâtă, în istoria UTA-ei încât nu consider că merită să-i fie dedicat nici cea mai mică fărâmă de memorie vizuală. De-a lungul timpului UTA a fost făcută de râs de conducători, de oraș, de antrenori dar parcă niciodată de echipă. De data asta tocmai purtătorii tricourilor au scris un adevărat eseu despre cel mai josnic mod în care niște purtărori imorali ai titulaturii de fotbaliști au putut umilii o întreagă comunitate care s-a încăpățânat să creadă în ei în ciuda evidenței!
https://dreptunghiulverde.blogspot.ro/search/label/UTA
"If you're going through hell... keep going!" (Winston Churchill)
Etapa #12: Poli - UTA (15.10.2017, ora 15:30, Digisport 1)
